Dulce mahala

Pandemia asta e, mai întâi de toate, o piatră pe inimă. Nici cei care au apucat zilele tiraniilor lumești nu știu cum să se apere de tirania de azi. Împotriva unui dictator puteai să te revolți, iar dacă îți era frică de securitate, uitându-te cu suspiciune și la cel mai bun prieten, tot puteai să te revolți în cea mai secretă intimitate a gândurilor și tot nu erai singur, găseai acolo un loc care ne unea pe toți, un embrion promițător al libertății.

Nu ai cum și de ce să te revolți împotriva virusului. Cei care o fac în numele libertății alunecă în panta minciunii, a temerii patologice, a fake-news-ului și manipulării. Nu e nicio unire în revolta asta, ci doar diviziune absurdă, unul dintre cele mai greu de înțeles lucruri la zilele noastre. Cum de s-a construit o barieră chiar în inima bunului nostru simț, e tare greu de înțeles. Dar asta e altă discuție.

Sunt bariere peste tot, de altfel. La începutul poveștii ăsteia, a fost criticată expresia „distanțare socială”, insistându-se pe ideea că distanțarea e doar fizică. Dar oamenii sunt trupuri și doar trupuri, cel puțin pe lumea asta, nu există o graniță clară între minte și corp, ci doar o împărțire arbitrară, didactică, care nu e decât măsura necunoașterii noastre, a faptului că suntem mai mult decât știm, decât conștientizăm. Orice distanță fizică atrage distanță socială, oricât am încerca să ținem legătura online sau prin alte mijloace ale limbajului.

Cred că, dacă am alege să comunicăm prin scrisori adevărate, din cele scrise cu cerneală pe hârtie, distanța „sufletească” dintre noi ar fi mai mică decât în cazul telefonului sau internetului. Scrisoarea nu neagă, nu se ascunde de distanță, nu simulează o prezență fantomatică și plină de „purici”, scrisoarea recunoaște distanța și include dorul, nostalgia, leacuri străvechi împotriva despărțirii, depărtării și ireversibilității timpului. Dar nimeni nu are timp de scrisori.

Oricât încerc să cuprind cu mintea ceața asta groasă prin care trecem, mă tot lovesc de aceiași pereți. Că nu știu când se termină. Că nu știu când copiii mei vor putea socializa normal cu alți copii. Că nu înțeleg cum de atâția dintre noi au luat-o razna, nu medical, ci social, și sunt oameni care mă înjură în privat, cu o rară agresivitate, doar pentru că am scris o postare timidă încercând să explic de ce nu ne plac măștile. (Pentru conformitate, era un textuleț în care ziceam că e normal să nu ne placă, dar că trebuie să le purtăm oricum, că e o diferență între ce vrem și ce trebuie făcut și asta e viața normală de adult.) Că nu știu când o să îmi recapăt un minumum de libertate de mișcare, și nu mă refer la plecatul în străinătate, în Marsilia mea mult-iubită, ci la luxul de a da o tură prin parc după serviciu, ca să-mi limpezesc mintea de tot zațul pe care îl adun la serviciu, înainte să îmi revăd familia.

Că nu știu nimic, punct.

Singura alinare e că, înainte de pandemie, lucrurile nu erau cu adevărat diferite. Nici atunci nu știam nimic. Nici atunci nu călătoream cu adevărat, ci cel mult ca turist. Și atunci putea să-mi cadă cerul în cap oricând. Doar că pe atunci eram mai puțin conștient. Aveam aceleași pietre pe inimă, dar nu le mai simțeam, erau parte din mine.

Pandemia mi-a adus aminte de ele, acum le recunosc. Asta e un lucru bun. Miracolul vieții e că ea continuă și înflorește în ciuda pericolelor, a deșertăciunii, a finalității universale, a răcirii stelelor. În ciuda anxietății. Și înainte, nefiind un călător de cursă lungă, mă pierdeam în exotismul de lângă mine; pentru că nu mă deplasam prea mult pe orizontala continentelor, mă deplasam pe orizontala infinită a microscopicului.

Ieri, în timp ce fiica mea înota în piscina Dinamo, m-am plimbat pe străzile adiacente stadionului. Am văzut prima dată gardul lung dinspre nord și vest, de pe străzile Doamna Oltea și Eugen Botez. Nu e centimetru din el să nu fi fost mâzgălit sau pictat. Straturi peste straturi de inscripții, desene, înjurături,strigăte de victorie, pe un gard vechi de cărămidă ce stă să se prăbușească, cu nenumărate crăpături prin care poți să tragi cu ochiul sau chiar să te strecori. L-am citit toată ora cât aveam la dispoziție. Orașul ăsta al meu nu e un oraș european cu adevărat, nici eu nu știu ce e, e un mariaj între America Latină și adâncurile sovietice, e o murdărie infinit de nostalgică și de omenească în el, aproape de nesuportat. Uitasem asta în ultimii ani, ajunsesem chiar să-l urăsc. Sper că m-a iertat și mă va primi din nou în el, să-l străbat ca pe vremuri, ca antropologul în jungla amazoniană, ca ornitologul care vrea să zboare. Sunt atât de multe călătorii de făcut până să ajungă măcar la colțul străzii.

2 thoughts on “Dulce mahala

  1. Sunt perfect de acord cu scrisorile scrise de mana vs. Internet.
    Primele lucruri cu care ar trebui sa se joace copii prescolari sunt hartia si cariocile, cat mai colorate. In prima zi de scoala, copii stiu sa taie cu foarfeca, dar nu sa-si lege pantofii singuri. De aici tot soiul de neintelegeri intre copii, parinti si educatori!

  2. Bună seara, Vlad,
    Visez să citesc aici un articol despre burnout:
    – din ce țară au ieșit strămoșii lui?
    – câți doctori se omoară anual pe ei înșiși în Europa și, mai restrâns, fix în România, din cauza serviciului?
    – care sunt consecințele pe termen lung ale burnoutului?
    – există viață după burnout?
    – avem pe undeva cifre referitoare la doctori reorientați profesional? Adică un procent de…sunt foarte mulțumiți cu jobul de… (non-medical)?
    Aș întreba și dacă anul ăsta vine Moș Crăciun și dacă da, trebuie să sterilizăm hornul după ce pleacă sau nu?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *