Prin vara lui 1987, mama m-a trimis la alimentara de la colţ unde se băgaseră pachete de unt. M-am dus, deşi nu-mi făcea nicio plăcere. Vânzătoarele de la alimentara din colţ nu erau drăguţe, ba chiar erau de speriat. Mereu prost dispuse, din când în când de-a dreptul agresive, nu era la îndemâna oricui să le împace. La urma urmei, pachetele de unt erau pe partea lor de tejghea. Într-adevăr, deşi mama îmi spusese să iau două pachete, vânzătoarele mi-au zis că nu se dădea decât unul de persoană, într-un mod suficient de răspicat cât să mă fac minuscul şi să ies de acolo cu ochii în lacrimi.

Nu era, desigur, vina vânzătoarelor de la alimentară. Dacă dădeau mai mult de un pachet, nu mai ajungea untul pentru toată lumea. Aşa era sistemul. Cu toate astea, toţi sufeream de pe urma lui, măcar atât puteam să facem, să nu ne răstim unii la alţii.

Cu patru ani mai devreme, în 1983, sociologul Arlie Hochschild scria o carte pe care cu siguranţă vânzătoarele de la alimentară nu o citiseră, nefiind pasămite disponibilă de partea noastră a Cortinei, numită „The Managed Heart“, în care inventa un concept numit „muncă emoţională“. Pe scurt, Hochschild spunea că, în meseriile în care se lucrează cu oameni, pe lângă munca din fişa postului, e nevoie de încă o muncă, prin care îţi controlezi propriile emoţii şi manifestările lor exterioare, pentru a obţine rezultatul optim. Vânzătorii trebuie să fie optimişti şi încurajatori, poliţiştii împăciuitori, iar profesioniştii din sănătate trebuie să dea dovadă de compasiune.

Continue reading “Argumentul controlului” →

Am şi eu, ca tot omul, ipocriziile mele. Numai spunând chestia asta, cu falsă smerenie, şi sunt deja niţel cam ipocrit. Dar nu despre ipocriziile cele intime, „civile“, e vorba aici, ci despre ipocriziile noastre medicale, mai mult sau mai puţin benigne. Despre straturile izolatoare cu care ne costumăm în zilele de lucru.

Primul dintre acestea este din poliester şi are culoare albă. Uneori mai are şi alte culori, e verde, bleu, chiar roz sau portocaliu, sau poate e mov şi e din molton în dimineţile friguroase de la camera de gardă. Dar când e privit, tot alb e.

Sunt ani de zile de când nu mai port halat. Nu-i văd nici măcar rostul igienic, întrucât există unele studii care arată că halatul alb nu scade, ci creşte, chiar dacă nesemnificativ, riscul de transmitere a infecţiilor. Ca psihiatru, nu sunt înconjurat de „produse patologice“. (Ah, aş putea scrie un eseu doar despre denumirea asta, „produse patologice“. Noi, oamenii, în general, nu suntem altceva decât saci de piele plini cu produse patologice.)

Există o dezbatere în comunitatea medicală internaţională cu privire la utilitatea halatului în afara mediilor sterile şi, deşi mulţi medici l-au abandonat bucuroşi, alţii nu doresc să o facă. Nu ca să se protejeze de spută şi vărsături, nici ca, invers, să ţină la distanţă de bolnavi propriii lor microbi de pe maieu, ci pentru că în halatul alb rezidă întreaga lor prestanţă. Halatul este pentru medic ceea ce hlamida e pentru rege. Halatul „proiectează competenţă“. E o dezbatere încă deschisă. Deşi nu port halat, nu mă grăbesc să critic obiceiul cu totul. Înţeleg că lumea noastră e una a simbolurilor şi că halatul are ca primă funcţie una de comunicare. Şi, ca orice simbol, este şi revelator şi disimulant, tot aşa cum te poţi ascunde şi după vorbe. Iar la vorbe chiar nu putem renunţa. Nu la toate vorbele, oricum.

Nu, alegerea mea a fost una „personală“. Dar are motivele ei şi le voi înşirui mai jos: Continue reading “Șase motive de a nu purta halatul alb” →

Ar trebui să ne mândrim doar cu meritele noastre sau ne putem apropria şi rezultatele inscrutabilului hazard universal? Dacă avem voie, atunci sunt mândru că sunt român. Calitatea mea de român este consecinţa directă a ceea ce Heidegger numea „brânci“ (ca să fim politicoşi). În germană sună mult mai bine: Geworfenheit, „thrownness“, una din componentele Dasein-ului. La noi a fost tradus prin „stare de aruncare“. Dar sensul ăsta e: de nicăieri sau din zona marilor taine, am primit ditamai brânciul şi am făcut ochi în România. Tot ce derivă din brânci trebuie asumat, nu dintr-un imperativ moral, ci dintr-unul fizic, existenţial. Nu am încotro decât să-mi asum faptul de a fi român, aşa cum îmi asum ninsoarea de afară sau privilegiul de a fi stropit cu noroi de autovehicule împodobite cu steguleţe tricolore. Chiar dacă Borges avea dreptate şi putem aspira la orice cultură de oriunde din lume. Şi dacă mi-l asum, pot să fiu şi mândru de el, tot aşa cum pot fi mândru de alte non-merite, cum ar fi culoarea părului sau faptele de vitejie ale unui străbunic mort pe front. Spre deosebire de moarte, care e consecinţa finală a oricărui brânci, mândria e un exerciţiu de libertate. Câteva decenii, am fost obligaţi să fim mândri de naţionalitatea noastră. În ultimii douăzeci şi cinci de ani, am învăţat să ne fie şi niţeluş ruşine. De bine sau de rău, suntem liberi acum să alegem orice combinaţie de mândrie şi ruşine dorim.
Alegerea mea, de mândrie naţională, seamănă cu mândria de a fi medic. E la fel de dubioasă. Dacă mergi undeva cu trenul, şi eşti medic, sau profesor, mai bine nu te recomanzi ca fiind unul. S-ar putea să devii brusc nefrecventabil, sau bun de criticat pentru toate păcatele tagmei tale. Posibil să fie exact la fel şi cu românismul, dacă mergi într-un tren din Franţa sau din Anglia. De fapt, toate mândriile riscă să fie zadarnice şi chiar mincinoase. E mai bine, aşadar, să cultivăm o mândrie intimă, secretă şi umilă. Eu cel puţin aşa fac. Continue reading “În același tramvai” →