Rareori viața mea s-a desfășurat departe de parcul Herăstru. Doar trei ani, în total: cât am stat în Rahova și cât am lucrat la Metz. (În multe privințe, Metz e mai aproape de Hersătrău decât Rahova.)

Dar, de cinci ani, viața mea nu s-a desfășurat niciodată mai aproape de parcul Herăstrău. În fiecare dimineață, în fiecare anotimp, îi dau largi ocoluri în drumul spre serviciu. Am ajuns să cunosc fiecare arbore, pietricică, barcă putredă, familie de rațe, relief al fundului lacului dezgolit iarna. Într-atât încât în mintea mea se află un exemplar virtual destul de fidel al Herăstrăului, pe care îl pot explora în voie când am chef, de exemplu seara, când toate cărțile sunt cititie, toți copiii adormiți și nu mai am altceva la îndemână pentru stăvilit gândurile nechemate. Continue reading “Președintele parcului Herăstrău” →

Nu m-am mai gândit de mult la școală. Cred că am evitat să o fac. Desigur, an de an remarc aglomerația bucureșteană, cum parchează părinții mașinile enorme pe trotuar astfel încât copiii care nu vin cu mașina să trebuiască să meargă oricum pe mijlocul străzii, salariile mizerabile din învățământ, ultimul scandal cu câte un profesor (parcă n-a mai fost unul de mult, o fi de bine?), chestii din astea, cetățenești. Pentru școala mea, acei cincisprezece ani în care personalitatea mea s-a închegat precum laptele în care ai picurat zeamă de lămâie, n-am mai consumat secunde de amintire.

Și dacă mă gândesc acum, nu e pentru că mi-ar face vreo plăcere, e doar din cauză că fata mea cea mare începe grădinița. Am mers cu ea de mână, am trecut prin tot ritualul cu asistenta, dulăpiorul, pătuțul, doamna educatoare. N-a plâns deloc, nici când ne-am luat la revedere. Eu însă, nu m-am putut abține decât cu mare greutate, și fredonând disperat „Spongebob Squarepants” ca să-mi distrag singur atenția de la magiunul clocotitor de sentimente demult uitate. Și, nu mi-e foarte rușine s-o spun, am izbucnit în lacrimi cum am ieșit pe ușă afară.

Plânsesem din plin și acum 33 de ani. Sunt binecuvântat, dacă binecuvântare o fi, cu darul amintirilor precoce. Cele mai vechi dintre ele sunt cinematografice, sau poate ca o dioramă, atât de proaspete în minte că pot să mă plimb prin ele și să le examinez detaliile, deși uneori se văd semne de învechire și pe unele exponate le mai mănâncă moliile.  Dar mi-aduc aminte de parcă ar fi ieri de ultimele zile ale verii lui 1982, pe strada mea, care pe atunci mi se părea infinit de lungă – capătul ei era în altă lume. Mi se spusese că aveam să mă duc la grădiniță și cam ce însemna asta, și mi-aduc aminte că mă gândeam că de-atunci nimic nu va mai fi fost la fel. Mi-aduc aminte foarte bine cum stăteam toți în prima zi în casa de pe Caragea-Vodă, o grămadă de copii în șorțulețe albastre, bocind de zor. De cum eram pedepsiți dacă nu eram cuminți. De bucătăreasa grasă și mereu veselă și bună cu noi, de șarlotele și papanașii ei delicioși. De prima piatră pe care un alt copil mi-a aruncat-o în cap, de m-a pus pe jos și mi-a crescut un cucui imens. De a doua grădiniță, cea de pe Bastiliei, unde educatoarele erau mult mai drăguțe, și unde am fost puși să ne uităm la televizor la lucrările celui de-al XIII-lea congres al PCR. Continue reading “Gânduri de întors la școală” →

Am descoperit târziu că pot citi în tramvai. De abia când m-am mutat în Rahova. Până atunci, stătusem în mahalaua infernală pe care unii o numesc „centru”, al cărei singur avantaj este că poți ajunge repede oriunde altundeva în oraș, folosind mijloacele de transport în comun. N-ai timp de citit. N-ai timp nici să te trezești, moțăi nițel agățat de o bară și gata, ai ajuns. Nu chiar oriunde, în Ferentari ajungi mai greu, chiar dacă nu e prea departe, pentru că ai de schimbat mai multe autobuze și tramvaie, din ce în ce mai ruginite și mai zdrăngănitoare, până să ajungi în inima rurală și vastă a celui mai viu cartier din capitală. Dar divaghez.

Din Rahova, trebuia să ajung zilnic la spitalul de psihiatrie. Luam două tramvaie până la Pieptănari, de acolo metroul până la Piața Sudului, și de acolo încă o stație de autobuz mergeam pe jos. Îmi lua o oră în zilele aglomerate, mai mult la întoarcere, în ora de vârf, mai puțin vara, în vacanța mare. Desigur, spectacolul vieții în tramvai era fascinant în sine. Nu era zi în care să nu aud sau să nu văd ceva din care aveam de învățat. Tramvaiele mărginașe sunt o școală și un teatru, dar cu toată emoția pe care școlile și teatrele le-au pierdut prin artificial și estetică. O vreme am încercat să scriu ce vedeam, dar mai rău făceam –  m-am resemnat de câțiva ani cu faptul că pur și simplu n-am fost niciodată în stare să scriu cum trebuie, iar cu timpul nu mă ameliorez deloc.  Continue reading “Citind din mers” →

Cel mai urât loc din București e, din păcate, și cel mai prizat de turiști. Am văzut vara asta de aproape Casa Poporului (cu ocazia unui congres din ăsta de-ale noastre). Nu-mi plăcea cartierul, oricum, mă țineam departe de el, pentru că pe străzile alea, oricât ai merge pe jos, stai pe loc și nu ajungi nicăieri și ești conștient doar de cât de mic e perimetrul tău de sens în deșertul absurd al istoriei, în timp ce soarele sau ploaia noroioasă (în funcție de anotimp) îți ciocăne insistent în cap. De aproape și dinăuntru, nu e mai bine. Clădirea strivitoare, cu toate fațadele identice ca un fel de idol post-modern, săli uriașe de marmură în care ecourile fac imposibilă conversația, curtea plină de gropi (biata mea bicicletă!) și de jurnaliști care îi pândesc pe parlamentari și aruncă hârtiuțele de napolitane și mucurile de țigări direct pe jos.

Experiența traumatizantă a mega-concertelor în care zeci de mii de oameni se duc să se deshidrateze și să își ucidă brutal celulele auditive în Piața Constituției e probabil potrivită locului. Dar nu e pentru mine.

Nu mulțumesc. Prefer oricând umbra căsuțelor mici din Ferentari, în care mai cresc copaci. (Ați observat cum copacul e inamicul civilizației, în București? Orice om gospodar își taie copacii din curte, mai ales ăia bătrâni. Primăria îi taie – sau îi mutilează – pe cei de pe străzi. La mine în cartier mai sunt câțiva tei străbuni, și vecinii tot plănuiesc de ani de zile cum să scape de ei, că fac prea multe frunze, distrug țevile cu rădăcinile lor și în plus cine naiba e teiul ăsta să ocupe un teren intravilan atât de scump? Numai casele sărmane mai tolerează copacii.) Continue reading “Impromptu” →