…E titlul unei poezii obscure din tinerețea lui Rilke, care nu are nicio legătură cu textul de azi. În fine, are doar o minusculă legătură.

Azi am fost înfrânt de elemente și a trebuit să las bicicleta acasă. M-am suit așadar în 335. E deja o tristă tradiție post-sărbători pentru mine: vin marii nămeți noroioși bucureșteni și câteva zile trebuie să iau autobuzul.

Reflectate în tripla lumină, cea difuză a nopții, cea difuză a dimineții, și cea economică a becurilor din autobuz, fețele călătorilor erau complet nemișcate. Parcă erau săpate în piatră. Fiecare rid era urma unei dalte. Nimeni nu avea vârstă. Am avut impresia că am intrat în depozitul unui muzeu, în care câteva zeci de statui prost stivuite stau în așteptarea gloriei trecătoare a unei expoziții temporare.

Înțeleg că e înghesuială și că fiecare mască sculpturală e zidul în spatele căruia ne facem propriu spațiu, în care continuăm visul de azi noapte, planificăm ziua lungă de lucru, ne amintim de copilărie, când zăpada ne umplea de o bucurie astăzi definitiv pierdută, sau pur și simplu existăm fără gânduri, doar ascultând zgomotul alb al motorului. Dar câtă singurătate suntem în stare să îndurăm, zi de zi, de dragul frânturii de intimitate?

Tramvaiul nu e chiar așa. Cel puțin 32 și 8, tramvaiele tinereții mele de medic rezident, nu erau. La întoarcere o să iau cinciul, chiar dacă merg mai mult pe jos.

Miercurea lucrez după-amiaza, până seara. Ceea ce înseamnă că diminețile sunt ale mele și ale fiicei mele cele mici, care încă nu merge la grădiniță. Așa că mergem împreună la joacă, dacă e frumos afară.

Părculețul în care mergem toamna, fiindcă e aproape de casă și are un chioșc în care te poți adăposti dacă vremea se înrăutățește brusc, e o mică grădină interbelică ascunsă între case vechi. În mijloc e un lăculeț (sau un bazin mai mare, dacă preferați), aleile șerpuiesc printre arborii ornamentali bătrâni și umbroși.  Mă jucam și eu când eram mic aici, cu prietenii mei. Veneau și copiii de la un orfelinat, pe atunci, ne jucam și cu ei. Când au început să mă intereseze fetele, tot aici îmi dădeam loc de întâlnire. Și mai târziu, aici citeam când aveam luxul, azi inimaginabil, de a sta pe bancă cu o carte în brațe, iar în 2004 am învățat toată vara pentru rezidențiat, din infama traducere a Harrisson-ului de medicină internă, ediția paisprezece. În ultimi ani s-a adăugat un loc de joacă pentru copiii mici, precum și un teren de baschet. Nu prea se potrivesc ele, peisagistic vorbind, dar prind bine, și de atunci parcul s-a umplut de puștime, părinți, bunici și bone.

Și în ultima vreme, de școli particulare în limbi străine. Continue reading “Educație modernă și stereotipuri etnice” →

Unde să ne mai ascundem, zilele astea? În ce reces al memoriei? Sigur e unul confortabil, în care nimic nu s-a schimbat. Dar de-acum el e deja amintirea unei amintiri, și până acolo drumul e un ghem întortocheat de sinapse.  Copilăria e cea mai sigură destinație, dar îmi e din ce în ce mai greu să ajung acolo. Marcel Proust, ajută-ne dumneata.

Hm, mi-aduc aminte de vremea când mă urcam pe casa vecinului. Omul e făcut pentru cățărare, de asta are mușchii spatelui puternici, cândva trăiam în copaci. Doar societatea modernă a scos în afara uzanțelor această aptitudine. Copiii însă nu cunosc chiar toate uzanțele sociale, deci și noi ne cățăram, ajungând, pe măsură ce trecea vremea, tot mai sus.

Eram cu toții într-o curte nu foarte mică a unui bloculeț din anii 30. O curte comună, un terrain vague cum aveau cândva toți micii vagabonzi din cartiere. Mai întâi ne-am cățărat pe gard, apoi în teiul enorm care și azi sfidează zona urbană și pe locuitorii ei, care urăsc cu toții copacii. De pe ramurile teiului, ajungeam pe gardul casei vecine, de acolo pe ramurile unui corcoduș (el în schimb s-a uscat) și apoi pe acoperișul casei de alături.

De acolo, se vedea toată lumea. Niciodată n-am fost mai sus de atât.

Vecinul avea niște struguri, un soi din ăla hibrid, cu coaja groasă. De nemâncat când erau copți, dar ne dădeam în vânt după ei când erau aguridă. Vița se cățăra pe casă, de pe acoperiș erau ușor de cules. Chiar acum, gândindu-mă, mi se strepezește agreabil gura.

Toate astea, puse pe hârtie, nu au nicio semnificație. Nu merită să scriu despre ele. Amintirea asta e doar a mea și nu are valoare pentru nimeni altcineva. Filtrată în limbaj, se devalorizează.

De fapt, nu găsesc niciun alt rost în scris decât cel de exercițiu, sau repetiție, a tăcerii.

Rareori viața mea s-a desfășurat departe de parcul Herăstru. Doar trei ani, în total: cât am stat în Rahova și cât am lucrat la Metz. (În multe privințe, Metz e mai aproape de Hersătrău decât Rahova.)

Dar, de cinci ani, viața mea nu s-a desfășurat niciodată mai aproape de parcul Herăstrău. În fiecare dimineață, în fiecare anotimp, îi dau largi ocoluri în drumul spre serviciu. Am ajuns să cunosc fiecare arbore, pietricică, barcă putredă, familie de rațe, relief al fundului lacului dezgolit iarna. Într-atât încât în mintea mea se află un exemplar virtual destul de fidel al Herăstrăului, pe care îl pot explora în voie când am chef, de exemplu seara, când toate cărțile sunt cititie, toți copiii adormiți și nu mai am altceva la îndemână pentru stăvilit gândurile nechemate. Continue reading “Președintele parcului Herăstrău” →

Nu m-am mai gândit de mult la școală. Cred că am evitat să o fac. Desigur, an de an remarc aglomerația bucureșteană, cum parchează părinții mașinile enorme pe trotuar astfel încât copiii care nu vin cu mașina să trebuiască să meargă oricum pe mijlocul străzii, salariile mizerabile din învățământ, ultimul scandal cu câte un profesor (parcă n-a mai fost unul de mult, o fi de bine?), chestii din astea, cetățenești. Pentru școala mea, acei cincisprezece ani în care personalitatea mea s-a închegat precum laptele în care ai picurat zeamă de lămâie, n-am mai consumat secunde de amintire.

Și dacă mă gândesc acum, nu e pentru că mi-ar face vreo plăcere, e doar din cauză că fata mea cea mare începe grădinița. Am mers cu ea de mână, am trecut prin tot ritualul cu asistenta, dulăpiorul, pătuțul, doamna educatoare. N-a plâns deloc, nici când ne-am luat la revedere. Eu însă, nu m-am putut abține decât cu mare greutate, și fredonând disperat „Spongebob Squarepants” ca să-mi distrag singur atenția de la magiunul clocotitor de sentimente demult uitate. Și, nu mi-e foarte rușine s-o spun, am izbucnit în lacrimi cum am ieșit pe ușă afară.

Plânsesem din plin și acum 33 de ani. Sunt binecuvântat, dacă binecuvântare o fi, cu darul amintirilor precoce. Cele mai vechi dintre ele sunt cinematografice, sau poate ca o dioramă, atât de proaspete în minte că pot să mă plimb prin ele și să le examinez detaliile, deși uneori se văd semne de învechire și pe unele exponate le mai mănâncă moliile.  Dar mi-aduc aminte de parcă ar fi ieri de ultimele zile ale verii lui 1982, pe strada mea, care pe atunci mi se părea infinit de lungă – capătul ei era în altă lume. Mi se spusese că aveam să mă duc la grădiniță și cam ce însemna asta, și mi-aduc aminte că mă gândeam că de-atunci nimic nu va mai fi fost la fel. Mi-aduc aminte foarte bine cum stăteam toți în prima zi în casa de pe Caragea-Vodă, o grămadă de copii în șorțulețe albastre, bocind de zor. De cum eram pedepsiți dacă nu eram cuminți. De bucătăreasa grasă și mereu veselă și bună cu noi, de șarlotele și papanașii ei delicioși. De prima piatră pe care un alt copil mi-a aruncat-o în cap, de m-a pus pe jos și mi-a crescut un cucui imens. De a doua grădiniță, cea de pe Bastiliei, unde educatoarele erau mult mai drăguțe, și unde am fost puși să ne uităm la televizor la lucrările celui de-al XIII-lea congres al PCR. Continue reading “Gânduri de întors la școală” →