Anxietatea te înşeală

…dacă nu ştii să o asculţi.

Aş fi putut intitula altfel această însemnare, cu niţel click-bait, de exemplu, “Anxietatea te minte”, doar că ea săraca nu te minte, minciuna presupune intenţie, iar anxietatea noastră are mereu cele mai bune şi mai adevărate intenţii. Sau puteam să îi zic: “Frica de moarte e supraestimată”, dar sună cam războinic, şi nu vreau…

Un domn de aproape 90 de ani mi-a povestit odată că, în tinereţe, se temea foarte mult de moarte. Orice referire la obştescul sfârşit îi producea o anxietate teribilă, nu suporta înmormântările, romanele cu final tragic, ideea că părinţii sau oamenii în general ar putea muri, cât despre el însuşi, perspectiva propriei sale morți îl ţinea treaz nopţile, ani de-a rândul. “Ciudat, a conchis el, acum că sfârşitul e aproape, că fiecare nouă dimineaţă în care mă trezesc e un dar, nu mă mai tem de loc. Nici măcar nu pricep de ce naiba mi-era atât de frică. O prostie. Atâta timp pierdut, şi de ce?”

Mai general, şi eu, în practica mea, am observat că obiectul anxietăţii excesive a oamenilor este adesea cel mai puţin relevant lucru. Sau e relevant, dar nu în modul în care anxietatea ne obligă să îl examinăm. Uneori ne dăm şi noi seama de asta: omul afectat de groaza de microbi, de pildă, care petrece multe ore din zi spălându-şi obsesiv mâinile sau dezinfectând universul din jurul său, realizează de multe ori că temerile sale sunt absurde, că niciodată nu poţi omorî toate bacteriile, că majoritatea lor sunt inofensive iar unele sunt chiar benefice, că nu ai cum să te aperi cu totul şi nici nu e de folos să încerci. Obiectul temerii, microbii, e unul aproape complet lipsit de sens. Alteori, însă, nu ne dăm seama, şi căutăm orbeşte boli misterioase, cancere perfide, bombe cu ceas plasate strategic în inimă de vreo zeitate malefică a haosului şi statisticii. Am cunoscut oameni extrem de blânzi şi generoşi care se temeau că ar putea face rău, într-un mod crud şi atroce, celor dragi, deşi era evident pentru toată lumea că aşa ceva ar fi imposibil. Şi eu, ca psihiatru, când cineva îmi spune: “doctore, nu scap de gândul îngrozitor că aş putea să-mi arunc propriul copil pe geam”, nu mă tem nicio clipă pentru soarta copilului respectiv. Problema nu e acolo, ci în excesul fenomenal de zel al anxietăţii. Similar, nu cred că oamenii cucernici care sunt bântuiţi de gânduri sacrilege exact când merg la biserică sunt păcătoşi sau perverşi. Dar se tem că ar putea fi. Teama e problema, nu obiectul ei.

La fel şi cu moartea. E uşor să iei moartea în serios, dar cred că, dacă ne axăm prea tare pe teama de moarte, pierdem din vedere ceea ce e cu adevărat important. Freud spunea (dacă am înţeles eu bine) că nu avem cum să ne temem de moarte în sine, pentru că n-am trăit-o şi nu ştim ce e. Nu sunt întru totul de acord: lucrurile fără nume şi fără faţă sunt cele mai înspăimântătoare. Dar cred că prea adesea ne referim la cel mai la îndemână lucru fără nume şi faţă – moartea; e facil.

Chestia cu anxietatea e că ea nu e o entitate foarte conştientă. Şi nici foarte ancorată în timpul nostru convenţional. E o entitate instinctivă şi reflexivă. Ea simte când ceva rău s-ar putea petrece în jur, se trezeşte din somnolenţa ei niciodată prea adâncă, şi, frenetic, începe să caute sursa răului. Şi examinează mai întâi sursele  cele mai evidente: dacă acum cinci sute de ani era codrul plin de lupi şi strigoi, azi e întunericul de sub piele. Moartea, da, dar e un sofism asemănător cu acela de la ştirile de la ora cinci: “victima a murit prin stop cardiac”. Păi, da, tuturor oamenilor li se opreşte inima când mor, nu am aflat de fapt nimic. Scopul ultim al anxietăţii e supravieţuirea, avem permanent o teamă sănătoasă de moarte. De fapt, moartea devine o îngrijorare psihiatrică în absenţa temerii, când ideea de moarte devine o alinare, o ieşire din tunel. De abia atunci mă sperii eu, psihiatrul. Dar să îmi spui că anxietatea vine din teama de moarte nu e o informaţie valoroasă. Da, soarele va apune diseară, mersi de newsflash, ştiam şi eu.

Aşa că, omule care suferi de anxietate, nu te lăsa păcălit de nesfârşitele ei scenarii. Priveşte dincolo de ele. Gândeşte-te la anxietatea ta ca la un copil speriat de babau, întreabă-te care e adevăratul nume al monstrului din dulap. Poate că e o amintire de demult, de care credeai că ai scăpat, o rană incomplet vindecată, poate e şeful tembel, poate e trauma vreunui strămoş. Cu siguranţă, e ceva ce trebuie adresat, mângâiat, descoperit. Dar monştri în dulap nu există. Decât sub forma semnului întrebării. Aşa că ieşi, te rog frumos, de sub plapumă, de sub pat, sau pe unde ai dispărut, de nu te mai găsesc ai tăi.



13 thoughts on “Anxietatea te înşeală

  1. De cind am trecut de 60 de ani ii apreciez tot mai mult pe stoici. Pentru mine stoicismul e o solutie.
    Bun articolul!

    1. Nu pot să cred că ați trecut de 60 de ani 🙂 E ușor să fii stoic când mintea rămâne miraculos tânără…

  2. Cred ca de ideea mortii mele imi e mai mult un pic de ciuda decat teama – cum, EU sa nu fiu lipita de unul din miliardele de ecrane pe care se va transmite in direct amartizarea? Ce ma enerveaza ca nu se misca astia mai repede cu toata povestea, numai dau din gura eloNcvent ca Marte-n sus si-n jos.

    De golul lasat prin moarte de vreun om drag si de neputinta mea in fata “legilor firii” imi e teama de simt urcandu-mi-se urletul in craniu.

  3. Ai salutări de la Pink Floyd!

    And I am not frightened of dying. Any time will do, I don’t mind. Why should I be frightened of dying? There’s no reason for it – you’ve got to go sometime.

    The song began life as a Richard Wright chord progression, known variously as “The Mortality Sequence” … … …
    https://en.wikipedia.org/wiki/The_Great_Gig_in_the_Sky

  4. Da, da, aceiasi Pink Floyd care m-au marcat cu “the sun is the same in a relative way but you’re older, shorter of breath and one day closer to…” 🙂 (Bine, cred ca asta era de fapt anxietatea lui Waters.)

  5. Buna ziua.
    Am 28 de ani si de ceva timp am o stare generala de tristete si apatie. Ma simt foarte anxioasa, am o stare permanenta de teama, ma gandesc tot timpul ca s-ar putea intampla ceva care sa imi faca rau mie sau celor dragi, mi-e frica sa nu ma imbolnavesc (desi imi fac analize mereu si ies ok, sunt obsedata de microbi (lucrez la scoala, iar atunci cand interactionez cu un copil racit, ma gandesc imediat ca o sa ma imbolnavesc). Inca din copilarie am perioade in care simt ca nu imi ajunge aerul si nu pot respira, dar am observat ca atunci cand iau MagneB6 simptomele parca se amelioreaza. Acestea sunt doar cateva dintre starile care pot fi exprimate usor, nu mai zic de gandurile zilnice care sunt de fapt griji permanente.Simt ca toate aceste stari s-au agravat dupa ce mama mea a murit din cauza cancerului, in urma cu 6 ani.
    As vrea sa va rog sa imi spuneti ce ar trebui sa fac, pentru ca nu stiu incotro sa ma indrept. Nu stiu cui ar trebui sa ma adresez. Unui psiholog sau unui psihiatru?
    Imi place foarte mult cum scrieti si simt ca articolele dumneavoastra nu doar ca imi dau curaj, dar ma si imbogatesc. Mi-ar fi placut sa pot vorbi cu dumneavoastra despre aceste probleme fata in fata, dar din pacate locuiesc la 500 km distanta, in Bistrita-Nasaud. Daca nu faceti consultatii online, poate imi puteti recomanda pe cineva din Cluj-Napoca.
    Multumesc,
    O zi frumoasa!

    1. Buna ziua, din pacate, nu fac consultatii altfel decat in cabinet, față în față. Din ce îmi spuneți, pare că aveți un exces de anxietate. Se tratează, există pastile, există psihoterapie, nici nu contează prea mult unde vă duceți mai întâi, important e să fie lucru în echipă. În Bistrița sunt psihiatri și psihologi foarte buni!
      Succes!

  6. Bună ziua, soțul meu are TAB și urmează tratament cu anxiar, mirzaten și zoloft. Anxiarul îl ia una dimineața, una seara… Deoarece lucrează și sofeaza credeți ca ar putea opri anxiarul de dimineață? Se simte foarte leșinat, fără vlaga, fără putere…

    1. Buna ziua. Sper sa ma iertati, dar incerc sa evit sa dau sfaturi medicale aici. Ele se pot da doar in cabinetul unui medic. Nici nu v-as sfatui sa le cautati pe internet, veti gasi multe opinii dar nu toate avizate.

  7. Salut! Mi a apărut un tiuit în urechi acum 2 luni și de 2 săptămâni insomnie . Medicul mia prescris un tratament psihiatric(anxiar)afirmând ca este din cauza anxietății. Problema este ca nu adorm mereu cu anxiar. Am nopți albe în continuare. Am 44 ani și nu am suferit de vreo boala pana acum. Nu fumez, nu beau cafea sau alcool, am 1,82 86kg.Nu înțeleg de ce am creierul pornit și noaptea.

Leave a Reply to dustweaver Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *