Aseară, fetița mea mai mică, de 10 ani, a început să plângă. Din cauză că bunicii vor muri într-o zi. Mi-a zis, printre hohote, că știe că toți vom muri, dar bunicii probabil vor fi primii.

Știam că mulți copii au tristețea asta uneori. Am încercat să o liniștesc, i-am zis că avem noroc, că bunicii sunt puternici și sănătoși și vor mai fi cu noi multă vreme. I-am zis ce îmi zic și mie când sunt zguduit de aceeași tristețe-spaimă viitoare, doar că oamenii mari se străduiesc să nu plângă, tocmai, pentru că au copii.

Apoi i-am povestit despre Julian din Norwich, maica iubitoare de pisici, care era convinsă, acum șase sute de ani, că totul va fi bine până la urmă. I-am zis că asta e și credința mea, că, indiferent cât de sumbre par lucrurile dintr-un anumit unghi, ele se vor termina cu bine, dincolo de moarte.

Apoi i-am spus o poveste – zilele astea deja nu mai contează povestea, oricum sunt prea obosit să mai inventez ceva, contează doar glasul de povestitor, și adormim în două minute. Și am adormit.

E greu uneori, că speranța trebuie să ne fie pe măsura tristeții.