Xenofan, teologul critic, râdea de grecii lui pentru că își imaginau zeii ca având trup de om, și chiar și metehne omenești.

Xenofan nu avea, totuși, dreptate, și mărturie stă statuia de bronz a lui Zeus-sau-Poseidon, descoperită în 1926 în apele golfului Artemision. Degeaba vă uitați la poze, trebuie să fii în prezența ei impunătoare ca să îi simți viața și perfecțiunea – e la muzeul de arheologie din Atena, dacă aveți drum pe acolo. Trupul omenesc, în toată minunea lui, e imperfect și supus bolii, degradării și morții. Cu toate astea el are toate premisele unui ideal transcendent, supra-uman, peren. Și bronzul din Artemision e doar un exemplu printre nenumărate altele.

***

Anul ăsta eram iar pe punctul de a nu mai merge în tura cu bicicleta la mare. Ultima oară am fost în 2019, iar de atunci m-am schimbat. Sunt mai bătrân, mai șubred, dar mai ales mult mai temător. Cu două săptămâni înainte mi-am scrântit glezna dreaptă, și din cauză că mi-am lăsat greutatea pe piciorul stâng, în ultimele zile mă durea și el. Sunt un om îngrijorat, asta mi-e meseria, iar grijile nu prea mă lasă să dorm – am dormit foarte prost cu multe nopți înainte de plecare. Ca și anul trecut, și anul ăsta voiam să abandonez înainte să încep. Totuși, de rușine față de un prieten, m-am dus. Și în ciuda vremii potrivnice, cu furtuni și vânturi mari, am și ajuns la malul mării. Acolo, m-am băgat în apă pentru poza pe care o fac la finalul fiecărei ture, în picioare, cu bicicleta ridicată deasupra capului, cu o singură mână. O colegă mi-a zis că arătam ca Poseidon, cu bicicletă în loc de trident 🙂

Amuzant, dar în acel moment, la capătul turei și al lumii, cu picioarele în mare, mă simțeam și eu Poseidon. Ba chiar, îndrăznesc să spun cu o infinită aroganță, am fost Poseidon, chiar dacă doar pentru câteva secunde. Câteva secunde în care în care trupul meu, împins mult dincolo de limitele obișnuite, plouat, plin de noroiul drumului, îmbăiat în hormonii stresului necesari unei asemenea ture, trupul meu scrântit și de vârstă mijlocie, a exultat triumfător. Câteva secunde fără trecut și viitor. Câteva secunde în care am fost liber și invincibil.

Apoi au coborât din valuri și m-am dus, șchiopătând, să beau o foarte omenească bere.

***

Heraclit credea că sufletul omului e făcut din foc și că umezeala nu îi priește. Nu trebuie să îți lași sufletul să prindă umezeală, trebuie să îi ții mereu flacăra aprinsă. Pentru asta, trebuie să fii treaz și asculți lumea din afara ta. Altfel, ești doar prizonierul propriei tale lumi, ca într-un vis. Mă simt treaz acum și, din experiența călătoriilor mele mai vechi, voi poate și mâine. Poimâine, mai vedem.

…e cea mai valoroasă frază.

Realitatea se recunoaște prin aceea că e incertă. Putem să facem sofisme la nesfârșit, discutând ce e real și ce nu, dacă Don Quijote e mai puțin real decât un anonim în carne și oase de pe stradă, dar, pentru mine, o percepție adecvată a realității are în ea însăși o autocritică, o frână de urgență: conștiința faptului că e supusă erorii și limitelor.

Din contră, percepțiile, amintirile, trăirile false, halucinatorii, au incluse în ele certitudinea validității lor. Oamenii, atunci când cad, sunt capabili de gradul maxim de eroare, în care eroarea e invulnerabilă, pentru că exclude din ea propria ei critică.

Așadar e bine, normal și sănătos să ne îndoim de ceea ce vedem, să simțim că bâjbâim prin ceață, să știm că nu știm ce va fi mâine, să știm că toate previziunile noastre sunt doar aproximări. Când nu recunoaștem haosul, devenim haos.

Aș merge mai departe: nesiguranța e însăși bogăția vieților noastre. Nesiguranța, cuplată cu speranța. Construim lucruri despre care știm că se vor dărâma, dar putem spera că vor dăinui cumva.

În ultima vreme sunt fascinat (atât de târziu) de Atena lui Pericle. La scală istorică, democrația Ateniană, în mijlocul tiraniilor și imperiilor, a durat foarte puțin, și cât a durat a fost mereu vulnerabilă, mereu tentată să cadă ea însăși în tiranie și intrigă. Dar partea importantă din ea, sistemul de idei pe care Pericle le-a declamat la Kerameikos, printre morți și vii, s-ar putea să dureze cât omenirea.

Ignoranța socratică, acel „știu că nu știu nimic” nu e doar baza și ingredientul oricărei înțelepciuni posibile, e baza sănătății mintale. În absența ei, nu doar că rămânem ignoranți, ci ne sărăcim până la dezintegrare. Și nu vorbesc aici de boala psihică francă, cea pe care o tratăm cu medicamente, ci de oglinda ei socială, boala virtuală din noi toți.

Priviți-i pe cei care cred că știu. Spun aceleași lucruri mereu, până la a-și pierde identitatea, până la a deveni caricaturi stereotipe. Au fost striviți și posedați de povestea de care s-au agățat cu disperare, pentru că părea mai ușor de acceptat decât incertitudinea. Toate ideologiile maligne îi despoaie pe oameni de ceea ce sunt, îi transformă în mase adormite, care „știu” cine e bun și cine e rău, cine trebuie ucis, cine trebuie să trăiască.

Robert Burton spunea, după lunga sa prefață la Anatomia Melancoliei, că în era noastră e atât de multă durere și nebunie încât e nevoie de o mie de Heracliți să o plângă și de o mie de Democriți să râdă de ea. Asta era acum patru sute de ani. Nevoile au crescut de atunci.