“Până și cea mai mică floare își are rădăcini în nemărginire”. Așa spune o frază dintr-o carte pe care tocmai am deschis-o (Cartea ceasului de nisip, de
Ernst Jünger). Parcă așa zicea și Borges, că în petele unui leopard citești istoria întregului Univers.

Nu știu alții cum sunt, dar eu găsesc ideea asta, deși magnifică, foarte obositoare. Și parcă nici nu-mi mai vine să mă aplec și să miros parfumul acelei flori, știind despre milioanele de ani de reproducere și evoluție și miliardele de ani dinainte, de expansiune universală și învârteală a planeților în spaț, care au dus la deschiderea petalelor ei.

Oboseala e cea care m-a făcut să mă gândesc că, într-un fel, ce ne face pe noi, oamenii, deosebiți, e prospețimea noastră. Niciunul dintre noi nu e vechi. Da, și noi avem în spate aceiași eoni, dar asta ne privește prea puțin. Inconștientul e străvechi. Dar conștiința e nouă. Ea apare brusc, la un moment dat, și dispare la fel de brusc, după niște decenii. Decenii, nu milenii, nu milioane, nu miliarde de ani. Nu avem timp să obosim, să îmbătrânim, să înțepenim. Și noi suntem conștiințele noastre și nimic altceva. Tot restul e repetabil, fiecare caracteristică, fiecare nuanță de culoare de ochi, fiecare capriciu al temperamentului, fiecare gest, fiecare vorbă, toate astea se regăsesc în mulți oameni. Dar conștiința e de fiecare dată unică. Foarte singuratică, din păcate. Noroc că avem empatie, ca să bănuim că există și alte conștiințe, și noroc că rămânem tineri.

Bănuiesc că floricica aia a lui Jünger n-are conștiință. Altfel nu văd cum suportă nemărginirea din rădăcinile ei.

Acum mai mulți ani, când aveam mai puțini pacienți și uneori timp să răsuflu, obișnuiam să ies de câteva ori pe zi din minusculul cabinet și chiar din policlinică, și să dau o raită pe străzile singuratice din spate, ca să îmi mai limpezesc mintea și să mișc sângele din picioare.

Într-o astfel de zi, cam pe vremea asta, m-am întâlnit cu niște urși. Atunci am făcut poza asta. Băteau din tobe și chiuiau de se zguduia cartierul, dar nu era nimeni în afară de noi afară, și nicio fereastră a blocurilor scunde din jur nu s-a deschis. La un moment dat, unul din urși și-a dat gluga fioroasă pe spate, și am putut să-i văd fața, transpirată de efort dar și nedumerită, parcă se întreba cum de a ajuns acolo și încotro să o ia. Apoi s-a ascuns din nou în blană și tobele au reînceput să bată, dar singurii care auzeam sau simțeam ceva eram eu și cei din cimitirul Băneasa, atât viii (cele două bătrâne care își petrec tot timpul printre morminte) cât și morții, despre care mintea mea magic-realistă bănuia că se mișcă imperceptibil sub impactul vibrațiilor, în solul înghețat. Dar n-a ieșit nimeni la suprafață, încă nu venise timpul, era o alarmă falsă.

Apoi urșii au plecat, și-au continuat expediția. Undeva e ditamai codrul plin de fiare, care dansează și trăiesc sălbatic împreună. Sper că l-au găsit. Noi suntem tot aici, în civilizație și smerenie. Eu nu prea apuc să mai ies din cabinet dar ridic privirea din ceaslov atunci când mi se pare mie că aud un zvon de tobe.