Month: June 2018

Un gest de rămas bun

by Vlad Stroescu

Fiica mea cea mare a terminat grădiniţa. Ieri a fost serbarea. Apoi, învălmăşeală cu poze, buchete de flori, diplome, albume, părinţi şi bunici înlăcrimaţi.
La un moment dat, crezând că, în haosul ăla vesel, n-o vede nimeni, s-a apropiat singură de nisiparul din curtea grădiniţei. Nisiparul în care s-a jucat, timp de trei ani, în zeci de după-amieze de început de vară şi de toamnă. Mă rog, în ultimul an mai puţin, fiindcă a crescut şi lopăţelele, găletuşele şi formele deja au căzut în desuetudine, faţă de alte lucruri mult mai mişto. Dar aseară părea să fie iar interesată de jucăriile vechi. S-a aplecat cu grijă, a luat o formă de pe jos şi a apăsat-o în nisipul ud de la ploaia torenţială. Totul cu gesturi foarte delicate, de parcă ar fi riscat să spargă un obiect foarte fragil. A privit rezultatul o clipă, apoi a pus forma la loc, s-a ridicat şi a plecat de lângă nisipar. Ea nu se va mai juca acolo, dar minuscul castel de nisip va mai rămâne poate până la prima ploaie.

Fetiţa mea a fost mereu precoce, uneori ceva de speriat. Fetiţa mea, cu tot cu chiotele şi hachiţele şi drăgăleşeniile ei ei de copilaş, are clipe în care e infinit mai înţeleaptă decât mine, tatăl ei, care o privea pe şest cum profita de o clipă de intimitate ca să îşi ia rămas bun de la ea însăşi, copilul preşcolar care se tăvălea până deunăzi prin nisip, aducând o cantitate apreciabilă şi acasă, în adidaşi.  Cu naturaleţe, fără să fi fost instruită, fără lacrimi, regrete sau frici exprimate. Spre deosebire de tatăl ei, care, cu trei ani în urmă, avea impresia terifiantă de sfârşit de lume când o ducea pentru prima dată la grădiniţă, şi încerca să fredoneze mintal genericul de la Spongebob Pantaloni Pătraţi doar ca să nu plângă. Tatăl ei care credea că, de data asta, la final, s-a descurcat mai bine cu controlul emoţional, până când a asistat la scena de mai sus. Tatăl ei, care niciodată n-a ştiut cum să îşi ia rămas bun de la nimeni şi de la nimic, şi care se agaţă şi azi cu dinţii de copiii din el, inclusiv de preşcolarul din vremurile tulburi de când mergea el la grădiniţă. Tatăl ei, care respiră o dată şi trec trei ani.

Fetele mele sunt mult mai bune decât mine.

Imagine: Copii jucându-se pe plajă, de Mary Cassat, 1884

Transcendență și alienare

by Vlad Stroescu

Eram medici-boboci, proaspeți rezidenți în spitalul de boli mintale.

– Măi, dar de unde știm noi că pacienta Cutărescu, care e convinsă că vorbește cu sfinții, nu vorbește de-adevăratelea cu sfinții? Cel puțin ea nu are niciun dubiu că are o relație directă cu Cerurile și că, după capriciul Acestora, face naveta între lumea noastră și lumea cealaltă.  Iar noi îi zicem că știm noi de fapt cum stau lucrurile, că singura realitate e o bubă în cap. Dar nu avem nicio dovadă palpabilă în acest sens, să îi furnizăm.

Așa zicea colegul Mardarache, mereu predispus speculațiilor extrem de serioase spuse pe un ton glumeț. Îmi aduc aminte cu drag de el, așa cum îmi aduc aminte și de pacienta Cutărescu și fantastica ei istorisire care începea așa: “Într-o zi, mă plimbam prin Ferentari și pac! m-am trezit brusc într-un alt Ferentari, Ferentariul ceresc, care seamănă cu ăsta pămâtesc dar nu e același!” Pe primii pacienți ți-i amintești cel mai bine.

– Chiar așa, cum ar fi ca povestea ei să fie adevărat, și Ferentariul ceresc să existe? îi ținu isonul un alt coleg, doctorul Bizdidel.

– Păi poate chiar există, m-am băgat și eu. Dar n-are a face. Madam Cutărescu tot are o boală, tot trebuie să o tratăm.

– Pe bune, Stroescule, „poate că există”? mă maimuțări Mardarache. Ia zi, care e cana ta de cafea, poate trebuie să punem niște picături speciale în ea, ca să-ți treacă credințele stranii, se amuză el.

– În treacăt fie spus, eu nu pot fi considerat un credincios, ci un nădăjduitor. Sper într-o lume ideală, mi-e lesne să mi-o imaginez, dar mi-e greu să cred în ea. Voi nu credeți deloc în ea, dar vă place să speculați. Chiar necredința voastră face speculația voastră foarte ușoară. Suntem cam la fel, așadar. Dar nici asta nu are nicio legătură cu boala doamnei Cutărescu.

– Dar nici noi nu avem vreo dovadă palpabilă pentru „buba” dumneaei din cap, mă atacă Bizdidel. Că nu se vede la tomografie. Singura noastră unealtă diagnostică e bunul simț. Psihiatrul nu are altceva la dispoziție în afară de ce deduce din discuția cu pacientul. De îndată ce o boală capătă analize care să o facă palpabilă, ea iese din câmpul psihiatriei și ajunge la alt specialist.

– Mersi pentru mini-conferință, că noi nu știam asta, replică Mardarache. Normal că n-am nicio îndoială că doamna C e bolnavă, dar oare or fi existat oameni care chiar vorbeau cu niște ipotetice ceruri? Sau or fi fost toți profeții suferinzi de schizofrenie și parafrenie, asta dacă nu erau simpli mincinoși?

– Dacă Cerurile or exista, accesul la ele e foarte îngust. E ușor să ieși din lumea noastră. Nu trebuie să faci schizofrenie pentru asta, sunt și droguri care ajută. Dar majoritatea dintre „ieșiți”, se alienează. Cad undeva în spațiul negru de lângă realitatea bunului nostru simț, unde nu e nimic în afară de ei rămășițele eului lor.  E drept că îi „ajută” și realitatea convențională să se alieneze, îi respinge, le dă eject.  Cu totul altceva e transcendența. Nu orice alienare e transcendență. Și îmi place să cred că oamenii transcendenți, dacă or exista, sunt mai puțin alienați. Că, de fapt, noi, restul lumii, suntem cei înstrăinați de ei, nu viceversa.
Mi-a părut rău că nu aveam o pipă din care să pufăi meditativ după aceste vorbe.

…

Ce sofiști eram pe vremea aia. Și ce pasionați. Petreceam ore cartografind delirurile pacienților din spital. Eu unul nu mai fac demult asta. Nu mai sunt un explorator, sunt garda de coastă, sunt salvamarul în barca lui. Conștient că nici salvamarul nu e imun la înec. Dar de nădăjduit, încă nădăjduiesc.