Abuzul electronic de sănătate

Sunt psihiatru și lucrez în mediul privat. Într-o policlincă mare, cu tot felul de specialități, și într-o clinică mică, care se ocupă doar de probleme psiho-sociale. Nu sunt în relație contractuală cu CNAS. Acum șase ani, când am început să lucrez în privat, am vrut să fiu. Nu voiam să am doar pacienți care își permit să plătească consultația. N-am putut, atunci, iar mai târziu n-am mai vrut. N-am mai vrut când am înțeles cât de complicată, ambivalentă și conflictuală e relația asta. Cât de mult te transformi, din medic, în paznic al fondurilor. Cât de mult timp pierzi cu formalități și sisteme disfuncționale. Ce riscă „alianța terapeutică” dintre pacient și psihiatrul său, alianță care e deja un delicat labirint etic, de navigat pe vârfuri în jurul stigmei, prejudecăților, discriminării, impulsurilor alienante ale societății. Din păcate, psihiatria încă trebuie să aibă o componentă instituțională. Dar are neapărată nevoie de o componentă care numai instituțională să nu fie, de o zonă de încredere în care să nu conteze nimic altceva decât pacientul, nu birocrația, nu cerințele societății și angajatorilor, de locuri în care oamenii care au disperată nevoie de ajutor, dar nu au curajul să îl ceară, să poată apela oricând. Asemenea locuri sunt, e adevărat, un lux. Într-o societate cu adevărat civilizată, n-ar trebui să fie. În ce privește psihiatria și psihoterapia, CNAS ar trebui să deconteze serviciile și să nu se amestece în niciun alt fel. CNAS face deja mult rău pacienților care merg la psihiatru. CNAS permite, de exemplu, ca angajatorul să afle diagnosticul psihiatric al unui angajat, doar căutând pe google codul diagnostic de pe concediul medical. CNAS pune bețe în roate relației dintre medicii de familie și psihiatri, în moduri pe care le vom discuta, poate altă dată (suficient să zic că niciun medic de familie nu mai poate onora scrisorile medicale ale psihiatrilor care nu au contract cu CNAS). Asta e, asta sunt rigorile asigurărilor de sănătate peste tot în lume. Dar e departe de a fi o lume ideală.

De luni, lumea s-a mai îndepărtat de ideal cu încă un pas. Și așa era rău pe arătură. Și așa, știrile de tot felul erau din ce în ce mai delirante și anxiogene. În spiritul timpului, Dosarul Electronic de Sănătate a devenit obligatoriu de completat de către orice medic, indiferent dacă lucrează sau nu cu CNAS, din sistemul public sau privat, de oriunde în România. Continue reading “Abuzul electronic de sănătate”

Stejarul care nu putea să-și lepede frunzele

oakbranchestorootsÎntr-un noiembrie mohorât, un stejar din vârful unui deal descoperi că nu poate să-și lepede frunzele. Când arborii descoperă un lucru, e un proces lent, nu o revelație de moment. Ceilalți stejari din pădurice își trecuseră deja frunzișul prin străvechiul ritual al virajului culorii prin toate nuanțele imaginabile de roșu și galben, în timp ce al lui rămăsese de un verde-crud dureros, ca în luna mai. Și frunzele refuzau în continuare să se schimbe în vreun fel pe când la poalele fraților lui erau înalte mormane foșnitoare, gata să se dizolve cu încetul în pământ.

La început, stejarul nostru se încăpățână să încerce să se scuture. Își încordă fasciculele lemnoase în fel și chip. Scârțâi amarnic în fiecare pală de vânt, încercând să zgâlțâie ramurile mari, apoi vâjâi ca o mare îndepărată încercând să dea din crengile mici, dinspre vârf. Cu cât se străduia mai tare, cu atât frunzele lobate se agățau mai tare de pedicule. Când veni primul îngheț, cu nopțile lui interminabile, frustrarea i se preschimbă în resemnare. Era clar că va trebui să-și păstreze frunzele până se hotărau ele să cadă. Poate chiar până la primăvară.

Doar că primăvara era încă foarte departe. Nici măcar stejarii, care cunosc sute, chiar mii de ierni, nu își imaginează întoarcerea la viață a naturii atunci când iarna de abia a venit. O îndură și trăiesc de la o clipă la alta, ca tot restul viețuitoarelor. Continue reading “Stejarul care nu putea să-și lepede frunzele”

Scurtă notă despre efectele istoriei moderne asupra psihicului omenesc

Niciodată nu mi-a plăcut istoria. Nici la școală, nici acasă, și cu atât mai puțin istoria adevărată, cea vie, care încă n-a fost scrisă în manuale, cărți de popularizare sau romane cu coperți lucioase și embosate. Istoria e psihologia unei entități decrepite și senile, sau a unui animal plin de instincte și fără lob frontal. Când e scrisă, e enumerarea unui lung șir de greșeli sângeroase, rareori întrerupt de câte o rază de lumină. Și nu-mi spuneți că dumneavoastră vă place istoria, că nu vă cred. Vă place acum, când, cum zicea François Hollande, ne bate iar la ușă?

Eu nu am păreri politice. Politica e o secțiune transversală prin istorie. Nu mă interesează prea tare de ce și cum a câștigat Trump (deși nu e prea complicat ). Mă interesează ce se întâmplă cu viețile și mințile noastre de zi cu zi, astăzi, mâine și la anul. Mai departe de atât, degeaba mă interesează, nimeni nu ne va lămuri.

De altfel, ăsta e primul efect. Viitorul s-a comprimat. Cea mai mare parte din el s-a volatilizat. Întrebarea din interviurile celor de la resurse umane, „unde te vezi peste 10 ani”, a devenit retorică. Suntem trași cu forța în prezentul continuu, cel al zorilor omenirii.

Așteptați-vă de asemenea să vi se trezească iar la viață instinctele primare, dacă nu erau deja treze. Niște instincte primare, și nu rațiunea, au câștigat alegeri și referendumuri în ultima vreme, iar instinctele comunică între ele mai eficace și mult mai contagios decât o fac conștiințele. Când sperii o pasăre, tot stolul decolează în aceeași clipă. Inimile vor bate mai repede, adrenalina și cortizolul vor curge, somnul va fi mai superficial. Țineți-vă bine de calmul rațiunii, vor fi turbulențe. Continue reading “Scurtă notă despre efectele istoriei moderne asupra psihicului omenesc”

Anankastociped

ceas-biclaUnii practică ciclismul de șosea, alții doar offroad. Unii preferă ciclocrossul, alții merg doar prin oraș, pe biciclete olandeze, îmbrăcați în haine colorate. Tinerii se dau cu bmx-ul prin piațete și pe lângă monumentele istorice.
Eu practic un nou stil de ciclism. Încă nu i-am dat un nume. E cam așa: în fiecare zi, merg la serviciu, piață, mă rog, pe unde am treabă, doar pe bicicletă. Sunt mereu aceleași drumuri. Am grijă să memorez fiecare detaliu din câmpul perceptiv. Fiecare crăpătură în asfalt, fiecare gaură de canal beantă, fiecare arbore cu crengile prea jos. Și elementele dinamice: felul în care mașinile și pietonii se comportă pe fiecare tronson. Și cele meteorologice, ciclurile vântului, precipitațiilor, temperaturilor. Mintea mea e o hartă cu izohipse, izobare, izobate, izobronte. De-a lungul anilor, le-am sistematizat pe toate. Știu și unde va lovi trăznetul data viitoare. De asemenea, folosesc o bicicletă cu pinion fix, care răspunde la cea mai mică a schimbare de tensiune a mușchilor coapselor, gambelor, chiar și ai mimicii. Înțepenește pe loc dacă îi poruncesc, nici nu trebuie să pun piciorul jos, și țâșnește iar de îndată ce gândul țâșnelii vrea să se nască. Continue reading “Anankastociped”