Month: October 2015

Fluierat în biserică

by Vlad Stroescu
O să vă spun un secret teribil despre mine: uneori mă duc la biserică. Foarte rar la slujbe, întrucât nu sunt un practicant adevărat, ca să nu mai zic că trotuarul din fața bisericii parohiei mele e blocat duminica de cele mai frumoase mașini din cataloagele auto. Dar, în zilele în care lucrez în centru și primesc cadou un interval liber, uneori mă urc pe bicicletă și, sub pretextul că mă duc să iau covrigi, intru într-una din aceste vechi clădiri bucureștene atât de particulare. O făceam și în Franța, la Metz, unde catedrala Sfântului Ștefan e cât parcul Tineretului, de e foarte ușor să te pierzi într-un cotlon, în sensul bun al cuvântului. O făceam și când dădeam consultații la Constanța, doar ca să am ocazia să văd mai des marea, descoperind cât de asemănătoare sunt, sub aspectul arhitectonic, biserica catolică Sf. Anton de Padova, catedrala ortodoxă și geamia Carol. Oare intenționat?
     Pentru scopul textului de față, nu e important de ce mă duc la biserică. Ajunge să zicem că simți, odată ce treci de ușa bisericii, că ai intrat într-o altă lume, sociologic vorbind, unde timpul trece altfel și îți permiți răgazul să te gândești nițel la ale tale și la ai tăi, cei care sunt și care nu mai sunt, iar gândurile parcă nu mai sunt atât de gălăgioase ca de obicei.

Continue reading “Fluierat în biserică” →

Coada la doctor

by Vlad Stroescu
La policlinica privată, cel mai mare măr al discordiei dintre medici și clienți e punctualitatea. Marea majoritate a plângerilor sunt întârzierile medicilor față de ora programată. Adesea este vorba de cercuri vicioase, când pacienți ei înșiși întârziați produc reacții în lanț și se ajunge uneori chiar la conflicte zgomotoase, care adună curioși. Problema e cu mult mai gravă în sistemul public, unde de regulă nu are loc nicio gestiune a timpului, alta decât cea spontană.
     Cozile sunt niște mici iaduri, indiferent unde s-ar afla. De ce sunt ele mai greu de suportat la doctor decât, poate, oriunde altundeva în lumea civilizată și ce se poate face în această privință? Ca să răspundem, ne vom folosi de un articol devenit clasic, „The psychology of waiting lines“, scris nu de un psiholog, ci de un profesor de la Harvard Business School, David H. Meister. În anii ’80 (articolul a apărut în 1985), interesul pentru psihologia prestării de servicii atinsese un vârf care abia un deceniu mai târziu avea să cunoască un ecou în medicină. Întrucât medicul este și un prestator de servicii, chiar dacă serviciile sale au o natură singulară, observațiile lui Meister despre cozi în general sunt perfect aplicabile în spitalele și policlinicile de azi.
     Meister a enunțat o serie de postulate ale psihologiei cozilor. Primul dintre ele e cel mai simplu: calitatea serviciilor este diferența dintre percepția serviciului și așteptări. Defectele majore de organizare ale sistemului public nu fac decât să crească așteptările din policlinica privată, unde plătești și ai o programare dinainte stabilită. Mai mult, legea asta se aplică foarte devreme în prestarea serviciului, încă dinainte de a intra în cabinet, și percepția ulterioară e foarte greu de răsturnat după aceea. Ceea ce înseamnă că așteptatul la coadă este un element precoce cu impact considerabil asupra relației ulterioare medic–pacient. Deși este de regulă un teritoriu al nimănui, lăsat de izbeliște,  ar merita intervenții concrete, bazate pe dovezi.

Continue reading “Coada la doctor” →

Mitul psihopatului

by Vlad Stroescu

282359_Papel-de-Parede-Dexter-Have-a-Killer-Day_1400x1050„Psihopatie” e un termen vechi care desemna tulburările de personalitate. De fapt, însăși sintagma „tulburări de personalitate” începe să fie cam veche, dar „psihopatie” e o fosilă. Ciudat, ruda sa, „psihopat”, se bucură de un nebănuit succes modern în mainstream. Are o legătură doar marginală cu ansamblul tulburărilor personalității. Îl întâlnim mai ales în filme americane pseudorealiste, cum ar fi serialul „Dexter”, dar și în bestsellere de nonficțiune sau psihologie distractivă (cum e „The Psychopath Test” a lui John Ronson). Psihopatul e deja o vedetă.

La origini, termenul a fost mai ales unul medico-legal și se aplica acelor criminali care în mod limpede nu erau „normali”, pentru că, nu-i așa, ce om normal poate ucide sau viola cu sânge rece, însă nu auzeau voci care să le ordone să ucidă, nu aveau epilepsie temporală, nu erau sub influența halucinogenelor, aveau, așadar, discernământul faptelor lor și răspundeau pentru acestea în fața legii. La început, psihiatrii vorbeau de „agenezie morală”, sau „nebunie morală” (zicea James Prichard în 1835), ca și cum omul ar avea un organ al moralei undeva în corp, care, din motive necunoscute, fie e defect, fie nici măcar nu s-a dezvoltat, a rămas un vestigiu atrofic. Mai aproape de zilele noastre, se postulează că psihopatul un om incapabil de empatie. Noi, „normalii”, am fi capabili de empatie în fiecare minut al vieții: chiar dacă nu dăm pe dinafară de generozitate sau înțelegere, avem intuiția imediată că persoanele pe care le întâlnim sunt și ele oameni, cu conștiință, sentimente, dorințe. Psihopații nu simt așa ceva, deși pot învăța și înțelege lucrul ăsta la nivel rațional, superficial. El e așadar lipsit de scrupule, din moment ce oamenii sunt pentru el doar obiecte utilizabile sau aruncabile la gunoi. Continue reading “Mitul psihopatului” →

Doctorul și anonimul

by Vlad Stroescu
Mult după sfârșitul programului de lucru, bătrânul doctor își scoase halatul, își puse parpalacul și pălăria demodată și ieși din policlinică. Pe treptele abrupte pe care le cobora cu infinită grijă, își permise să se gândească la ultimul pacient din ziua respectivă, cel cu cardiomiopatia hipertrofică. „Ăsta mai și fumează, are risc de moarte subită, urcă mai degrabă niște scări și gata, nici n-o să apuce să-și dea seama ce i se întâmplă“. Continuă să mediteze astfel și în stația de autobuz, dar își dădu seama că, de fapt, se gândea la el însuși. La urma urmelor, și el o să moară într-o zi și, după cum stau lucrurile, ar putea fi peste zece ani, dar ar putea fi și mâine. Se gândea tot mai des la asta și era de fapt normal. Dar nu la policlinică. „Interesant, poate halatul ăla are efect antidepresiv, blochează gândurile urâte.“
     Într-adevăr, pe măsură ce se îndepărta de policlinică, gândurile lui își schimbau direcția: în loc să se îndrepte către lucrurile și oamenii din jur, se orientau către el însuși, ca niște săgeți ostile. „Sau ca niște bumeranguri“.
     – Ce faceți domnu’ doctor, gata treaba?
     Nici nu-și dădu seama, la început, că vorbea cineva cu el. Se uită la bărbatul din fața lui și îi luă cinci secunde bune de perplexitate până să-l recunoască pe ultimul lui pacient, cel cu cardiomiopatia. Și doar îl văzuse adineauri. O fi declinul cognitiv al vârstei de vină.

Continue reading “Doctorul și anonimul” →