Dacă nu mă cunoașteți în acest context, o să zic mai întâi două vorbe despre mine: mă cheamă Vlad, sunt de meserie medic (psihiatru mai precis), și merg adesea pe bicicletă. Nu cum mi-ar plăcea mie, ci doar de aici până colea, între casă și treburile mele zilnice, răspândite prin toți Bucureștii. Nu conduc mașini. Cum sunt și tatăl a două fete, sunt, cam ca tot burghezul mediu contemporan, sedentar și lipsit aproape complet de timp liber, în afară de cel pe care reușesc să-l strecor printre picături. Bicicleta e importantă așadar pentru mine, pentru că ea e răstimpul meu de pace deplină, în singurul mod în care pacea autentică e posibilă în cursul vieții: dinamic, prin traficul cotidian aglomerat. Fără ea m-aș descurca, dar mi-ar fi mai greu.

Bicicleta mea „de bază” e extrem de simplă. E ceea ce se cheamă o „fixie”. Are o singură viteză, iar pinionul ei e fix. Cadrul e al unei vechi cursiere. Iat-o aici, deși cu poza asta anticipez nițel lucrurile:

Despre fixie s-au spus multe pe vremea (scurtă) când au fost la modă. Puteți domniile voastre să căutați pe google, dacă vă interesează. Și mai am o bicicletă, mai bătrânească, cu o singură viteză dar pinion liber, cu care îmi fac piața sâmbătă de dimineață. Continue reading “Cu bicicleta la mare” →

Mă întorceam ieri de la piață, când am trecut pe lângă o camionetă încărcată cu ferestre. Ferestre à l’ancienne, din sticlă obișnuită în rame de lemn cu vopseaua scorojită. Știam ce se întâmplase, cineva s-a hotărât să-și pună în sfârșit termopane. În Piața Amzei au mai rămas case bucureștene vechi, dărăpănate, cu geamlâcuri. Ieri, un alt geamlâc își terminase lunga carieră de filtru al privirilor către mahalaua centrală.

Acum câțiva ani, în plină febră a termopanelor, de obicei vedeam doar cioburi. Uneori, ploua pur și simplu cu cioburi pe lângă blocurile din Rahova. (Bine, în Rahova plouă cu lucrurile cele mai surprinzătoare.) În exuberanța înnoirii, nimeni nu mai avea milă de vechile ferestre, cel mai simplu era să le faci praf cu ciocanul și să dai la gunoi.

Acum însă, că lumea e mai săracă și mai prudentă, geamlâcul din centru a fost încărcat cu grijă în camionetă și s-ar putea să-și găsească altă lume a cărei imagine să o decanteze lent. Poate niște copii se vor uita prin el pe o stradă din Ferentari, să vadă dacă a stat ploaia și pot ieși la joacă. Sau, mai probabil, o să apere de frig o bătrână nonagenară care stă singură într-o casă scufundată pe jumătate în pământul alunecos al unui sat din Bărăgan. Ramele sunt duble și solide. Habar n-am, nici nu știu de ce mă gândesc la treburile astea. Când eram copil, aveam o imaginație exagerată, care, cu timpul, s-a tocit în bunul simț al maturității, dar se pare că ceva tot  a mai rămas, de mă gândesc la lucrurile astea în loc să fiu atent să nu scap copilul din mână în timp ce ies pe carosabil pentru că trotuarul e blocat de mașini parcate.  Continue reading “Ferestre” →

Când ești student la medicină,  stagiul de psihiatrie pare foarte interesant. E primul contact pe care îl ai, ca viitor medic, cu niște povești cu totul ieșite din comun. Cu lucrurile stranii, incongruente, șocante ale căror protagoniști se întâlnesc în spitalul de boli mintale.  Lucruri pe care majoritatea oamenilor preferă, cel mult, să le întâlnească în cărți, sau de la mare distanță, în niciun caz în viața reală. Dar viitorii medici au deja iluzia protecției simbolice a halatului, pentru ei,  discuția cu un pacient se află, ca experiență, la jumătatea distanței dintre descoperirea unui personaj dintr-o carte și întâlnirea cu un om cu carne, oase și conștiință. Așa a fost pentru mine, și e o etapă necesară, chiar dacă are riscurile ei. Important este ce ești, și cum ești, când ai trecut de ea.

Important e cu ce rămâi când treci de anecdotic. Continue reading “Anecdotic și boală psihică” →