În primii ani ai facultății de Medicină, studenții învață anatomia omului cu ajutorul cadavrelor. Corpul uman, care, pentru restul cetățenilor, inclusiv proprii lui posesori, rămâne ermetic închis în propria lui piele, e larg deschis celor ce vor să învețe. Pentru mediciniștii, cadavrul este mai mult decât o unealtă de studiu practic, este un rit al trecerii, și asta din două motive:

– e un spațiu interzis celorlalți oameni, un tabu sacralizat transcultural. Medicina a fost mereu atașată, deschis sau camuflat, de un oarecare aer sacerdotal.

– mai important, e versiunea peiorativă a tuturor suferințelor și bolilor. Un cadavru este un semnal empatic important pentru cel ce-l privește, ce spune: pericol, suferință, moarte, mult mai elocvent decât cuvintele. Pe undeva, există teorema nescrisă că, dacă studentul își ține firea și mintea ageră în preajma unui cadavru, o va face în preajma oricărei suferințe a altuia. Cadavrul de la anatomie este așadar prima noastră lecție de empatie. Continue reading “Corpul omenesc și angoasele încuiate în el” →

Termenii “psihoză”, “psihotic” sunt folosiți când este afectată capacitatea cuiva de a face diferența dintre ceea ce este real (vorbim despre realitatea convențională, cea pe care o percem toți) și ceea ce nu este real (percepții, idei care nu reflectă lucruri din realitatea convențională). Astfel, halucinația este un fenomen psihotic, pentru că reprezintă o percepție fără obiect de perceput (de ex., “vocile” care apar în schizofrenie), ideea delirantă este un fenomen psihotic pentru că este o convingere evident falsă sau imaginară, dar de nezdruncinat.

Există tulburări psihice în care fenomenele psihotice sunt centrale: schizofrenia, tulburarea delirantă, diverse tulburări psihotice scurte. Fenomenele psihotice pot însă apărea, ca un “vârf de aisberg” în multe alte tulburări psihice care nu sunt catalogate ca psihoze cronice: depresie, tulburare bipolară, reacțiile la stress, etc. Continue reading “Lungul drum al psihozei către psihiatrie” →