Una din două, ori am devenit un pierde-vară visător tocmai acum, în floarea vârstei mele, ori sunt un closeted psychoanalist, căci sunt pe cale să vă povestesc încă un vis, de aseară.

Am adormit după o seara petrecută la săniuș, cu copii, și cu speranța cum că, la trezire, va fi primăvară. Am visat că m-am trezit în toiul nopții. Menționez că nu eram deloc conștient că visam, textura visului era foarte reală. M-am uitat pe fereastră și am rămas cu gura căscată: cerul era mai senin și mai înstelat decât am avut vreodată ocazia să îl observ în stare de veghe. Constelațiile erau la locul lor, atât cât mi le amintesc, dar fiecare stea era mult mai strălucitoare, și parcă fiecare constelație conținea mai multe stele, deși n-am stat să le număr. Izvorând din Licorn, urcând până în Cassiopeia și apoi vărsându-și laptele către Scorpion, Calea Lactee era și ea extrem de limpede. Cerul însuși nu era negru, ci roșiatic, așa cum îl poți vedea în iernile înzăpezite sau în fotografiile cu lungă expunere. Am și acum imaginea în minte. 

Tii, ce frumos e, ar trebui să îl fotografiez, mi-am zis. Am ezitat îndelung însă. În casă era cald, și ce om normal iese în miez de noapte în mijlocul străzii încă plină de zăpadă noroioasă, în pijama și papuci, ca să fotografieze cerul? Până la urmă, m-am decis. Mi-am încălțat papucii, mi-am luat fidelul Nikon pe care era montat minunatul Zeiss Flektogon, și am ieșit să fac poze. Am îndreptat aparatul către cer, și am constatat atunci cât de murdar și zgâriat era obiectivul. Nu observasem până atunci, dar era plin de mici impurități sau poate zgârieturi. Așa nu mergea, orice poză ar fi ieșit stricată, claritatea cerului ar fi fost pângărită de musculițele alea de pe sticla de Jena. Am dat jos obiectivul, am suflat în sticlă și am șters-o bine cu colțul pijamalei, apoi l-am montat la loc.

Când să fac, în sfârșit poza, am constat că, în vreme ce eu am ezitam și ștergeam obiectivul, Pământul se rotise și întreg peisajul stelar se mutase cu totul la dreapta, pregătindu-se să apună în spatele unui bloc. Nu m-a frapat anomalia astronomică a acestui mega-asfințit colectiv, ci doar regretul unui cer care se pregătea să devină gol și negru.

Oh, well, mi-am zis, și m-am întors în patul meu călduț. Atunci m-am trezit.

(Citatul din titlu e de Paul Eluard, cică.)