Psihoză, empatie, artă

În vremurile de început ale meseriei mele, când psihiatrii erau niște erudiți care își aplecau atenția asupra „nebuniei” și scriau tratate groase despre un singur simptom, sau chiar despre un singur pacient, fenomenul psihotic era aproape sinonim cu ceea ce este de neînțeles. Cu ininteligibilul. Experiențele halucinator delirante care apăreau în schizofrenie, și nu numai (pot apărea în orice tulburare psihică, de fapt, dar asta e altă discuție), erau definite ca fiind acele experiențe care sunt cu neputință de priceput de către ceilalți oameni, cei care nu le au. Erau și alte caracteristici, desigur, de exemplu tăria de nezdruncinat a convingerilor delirante, în ciuda oricărei argumentații logice. Însă, una peste alta, experiența delirantă era privită ca o despărțire fundamentală de tot ceea ce înseamnă sens și realitate.
Și asta nu doar în ceea ce privește conținutul delirant, acela care poate fi pus în cuvinte, ci și relația omenească, socială, afectivă, pe care încercai să o ai cu un pacient psihotic. Karl Jaspers, de exemplu, susținea ca element diagnostic un anume sentiment pe care psihiatrul îl are atunci când stă de vorbă cu o persoană cu schizofrenie (sau „dementia praecox”, cum i se spunea pe atunci). „Sentimentul praecox” (praecox Gefühl) îi numise el, și de fapt era o absență a empatiei. Atunci când vorbim cu un obișnuit, simțim o rezonanță afectivă, atât de naturală încât nici nu-i dăm atenție. Jaspers resimțea acut o absență a acestei rezonanțe. Ca și cum nu ar fi fost în aceeași lume cu pacientul, și între cele două lumi era o barieră impenetrabilă. A trebuit să vină Henri Ey ca să afirme, în Tratatul de Halucinații, că simptomele delirante au mereu un sens, dar Ey este o lectură dificilă și puțini sunt psihiatrii care se încumetă să-l abordeze.

Deceniile au trecut, și fenomenologia psihiatrică, inspectarea și analizarea atentă a simptomelor, nu prea mai e la modă. Azi e suficient să identifici o listă de simptome, și poți să pui un diagnostic convențional: psihiatria e mult mai ușoară, ca să zic așa. Nici nu se mai scriu monografii despre un singur pacient, un singur caz, ci studii ce includ mii de cazuri. Schizofrenia (și fenomenul psihotic în general) este tratabil, și avem un arsenal întreg la dispoziție pentru a-l pune din nou pe pacient în contact cu realitatea.
A însă neschimbată ideea generală că ceea ce se petrece înăuntrul experienței delirante este un miez dur și ireductibil de lipsă de sens, cu care nu are rost să încerci să comunici, pentru că este imposibil.

Eu unul sunt de acord că nu are rost să sălășuiești prea mult în interiorul unui delir. Prea multă fascinație morbidă pentru abisurile patologice strică. Și, reciproc, mi-ar plăcea să văd o mai mare tendință a culturii noastre către pozitiv, către luminos, către spiritualitatea superioară, mai multă construcție și mai puțină deconstrucție. Ceea ce este însă esențial, și de neocolit, e să înțelegi suferința profundă care se ascunde în fenomenul psihotic. Să nu-l privești cu teamă: secole de-a rândul societatea a privit psihoza cu teamă, și nimic bun nu a ieșit din asta, numai marginalizare, persecuție și stigmatizare.

Și uneori, în ciuda fenomenologiei psihiatrice, sceptice, e foarte posibil, chiar ușor să faci asta. Și m-am gândit că cel mai bine ar fi să dau un exemplu. Unul tragic, însă elocvent.

Ați auzit de Brian Charnley? A fost un pictor englez, care, în 1971, când avea 23 de ani, a fost diagnosticat cu schizofrenie. Acest lucru nu l-a împiedicat să continue să picteze. Celebritatea i-a venit post-mortem, datorită unei serii de autoportrete, pe care care Charnley le-a făcut după ce și-a întrerupt, voluntar, tratamentul. Experiența a fost una nefericită, ca să folosim un eufemism: Charnley s-a sinucis după ultimul portret. Însă ne-a lăsat o mărturie extraordinară a propriilor trăiri, o mărturie cu atât mai tulburătoare încât nu necesită cuvinte, nici semiologie psihiatrică, ci te atinge imediat și dureros.
Iată câteva dintre autoportrete, în ordine cronologică. Seria completă se găsește aici.







Nicio descriere fenomenologică nu poate să zugrăvească o imagine mai elocventă a trăirii psihotice decât cea făcută de Charnley, fără vorbe, fără limbaj, ci prin artă. Există așadar o poartă empatică, o cale de experiențiere nemijlocită a suferinței celui „alienat”, și ea era dintotdeauna cu noi, la îndemână, sau cel puțin de când frumosul estetic există în lumea oamenilor.
Exemplul lui Charnley nu e singurul. Îmi trec prin minte nume ca Heinrich Anton Müller, sau Louis Wain, și mai sunt. Poveștile lor nu au finaluri neapărat fericite, dar în ceea ce au făcut ei, în faptul că ne vorbesc acum, la multe decenii distanță, prin operele lor, e multă speranță. Speranța că nici cea mai cumplită singurătate nu e de neînfrânt.

10 thoughts on “Psihoză, empatie, artă

  1. Vlad, daca poti explica pe scurt ce anume l-a facut pe Henry Ey sa afirme ca simptomele delirante au sens? Daca se poate. Mersi!

  2. Se face un tip de terapie aici, muzica si pictura, in care, timp de o ora, pacientii asculta diferite fragmente muzicale in timp ce deseneaza, picteaza. Rezultatele sunt cateodata mult peste asteptari. O pacienta de 47 de ani cu sindrom Asperger dar cu o fatzada relativ ok, a desenat intr-o sedinta din asta un monstru cu orbitele goale care incerca sa isi despice fruntea cu degetele. Dupa momentul de groaza pe care mi l-a indus, am intrebat de ce a desenat asta. Raspunsul a fost: “Am simtit ca muzica aia imi da curaj sa ies”…

  3. Nu, ceea ce descrii tu aici este OUTPUT-ul lor – ceea ce reusesc ei sa (se) exprime coerent din suferinta lor. Intrebarea e daca exista vreo punte cat de firava pentru ca ei sa primeasca un INPUT din exterior spre ei (care sa le influenteze in bine lumea lor interioara)?

    Si o alta intrebare: de ce (din ce descrii tu aici, ce zice si Ciresar si ce am citit si eu pe net la un moment dat povestea unuia cu schizofrenie care isi povestea pe net ce simte), de ce suferinta lor are ceva in comun: parca e o descriere a iadului, a dezorganizarii, a dezbinarii interioare (apropo de semnificatia cuvantului “diabolos” – dezbinator) – de ce trairile lor par a fi intr-un fel comune? Adica de ce nu ar avea si trairi frumoase, sa simta ceva pozitiv (fluturasi, mirosuri frumoase, in loc sa auda voci sa auda sunete placute, etc – intelegi ideea) ?? De ce numai trairi urate? De parca uratul/”iadul” ar fi encodat biochimic in nivelul chimic al unor mediatori? Atunci frumosul in ce e encodat?

    1. @mada: Exista si un revers al medaliei. In manie. Schizofrenia este o conditie psihopatologica care are ca nod central angoasa de dezintegrare. Nu stim inca cu exactitate ce anume genereaza acest tip de fantasma in schizofrenie. Sunt mai multe abordari, una foarte pertinenta fiind cea psihanalitica. Medical vorbind, se produce un dezechilibru la nivelul fantei sinaptice, care dezvolta in psihic o reactie – angoasa.
      In manie, si mai precis in tulburarea bipolara, avem parte si de “frumos”. Persoana in momentul maniacal este extatica, simte ca zboara, totul e minunat, este prezenta agitatia psihomotorie. Este un dezechilibru psihic in care pozitivul predomina… Paradigma psihanalitica ofera un aparat de analiza foarte bun in amandoua conditiile psihiatrice. Din punct de vedere al neurostiintelor insa, nu sunt sigur daca exista teorii confirmate empiric.
      Mai pe scurt – iadul si raiul au aceeasi origine, si sunt encodate in acelasi loc: mintea noastra.

  4. Bună ziua, d-le doctor! Aș dori să iau cumva legătura cu dumneavoastră. Vă rog să îmi spuneți cum trebuie să procedez. Unde vă pot găsi! Am nevoie de ajutor pentru fiul meu.

    1. Lucrez la Centrul Mindcare și la Medlife Băneasa. Vă puteți programa la oricare dintre ele.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *