Citeam următoarele versuri, ale lui Theodore Roethke:

Dark, dark my light, and darker my desire.
My soul, like some heat-maddened summer fly,
Keeps buzzing at the sill. Which I is I?
A fallen man, I climb out of my fear.
The mind enters itself, and God the mind,
And one is One, free in the tearing wind.

(In A Dark Time)

Sunt psihiatru și știu că Roethke suferea de “psihoză maniaco-depresivă”, ce numim astăzi tulburare bipolară. E poezia lui influențată de suferința psihică? Cu siguranță da. Versurile de mai sus, și numai, sunt mărturii foarte vii și directe ale trăirilor “bipolare”. Explică tulburarea bipolară atunci totul? Cu siguranță nu. Versurile de mai sus sunt sunt mult mai mult decât o psihopatologie poetică. Ca pentru orice obiect artistic, există ceva în noi care se recunoaște în poem, chiar dacă nu avem tulburare bipolară. Continue reading “Darul” →

„And I would find my self and not an image.
That is our modern hope” […]
Așa spera W.B.Yeats în 1918 (“Per Amica Silentiae Lunae”). Aproape un secol mai târziu, obiectul acestor speranțe pare mai îndepărtat ca oricând.

Trăim în lumea lui Baudrillard, în care imaginea e mai presus de original, în care omul nu există dacă nu este hiper-real, dacă nu se ridică deasupra, precum românii care au talent în show-uri TV. “Simulacres et simulations”(1981) începe cu un pseudo-citat: “Simulacrul nu este ceva ce ascunde adevărul; este adevărul care ascunde faptul că nu există”. Nu știu dacă acest citat, el însuși un simulacru (Baudrillard, după ce îl inventează, îl atribuie Ecleziastului) are valoare de adevăr, ceea ce știu este că el e una dintre marile angoase ale omului contemporan. Frica de non-existență e mult mai vastă decât frica de moarte. Moartea se va manifesta într-un singur moment al vieții noastre, pe când incertitudinea propriei noastre identități rezidă în toate momentele vieții. Continue reading “În căutarea sinelui” →

Episodul expansiv, sau maniacal, este versantul euforic al tulburării bipolare. La carte, e definit ca fiind o perioadă de cel puțin o săptămână de dispoziție euforică sau iritabilă, clar exagerată față de starea obișnuită. Pe lângă aceasta, persoana afectată mai prezintă cel puțin trei dintre următoarele fenomene:

– are o stimă de sine foarte mult crescută, numită grandiozitate. Grandiozitatea poate fi relativ ușoară, sau poate, din contră, să ia aspectul unor idei bizare, de intensitate delirante.

– vorbește foarte mult și foarte repede (logoree)

– are nevoie de mult mai puțin somn și e neobosit(ă)

– mintea merge mult mai repede, dar într-un mod superficial și cu o slăbire a legăturilor dintre idei (fugă de idei)

– e mult mai distractibil(ă), în loc să se concentreze asupra unui lucru, atenția îi este distrasă aproape la întâmplare de obiecte, persoane sau întâmplări din jur.

– are o energie nemaipomenită. Asta poate însemna îndeplinirea multor sarcini profesionale, de exemplu, dar și o agitație fără sens, pur și simplu incapacitatea de a sta pe loc.

– se implică excesiv în activități agreabile dar cu rezultate riscante (jocuri de noroc, cumpărături sau investiții intempestive, promiscuitate sexuală, consum de alcool sau substanțe stimulante, etc) Continue reading “Tulburarea bipolară ca unitate” →

 La cursurile de psihologie medicală pe care le-am urmat când eram student, ni se spunea că orice om bolnav suferă o regresie, adică o revenire a psihicului şi comportamentului său în copilărie. Acest fenomen – am fost învăţat – ar fi normal şi chiar benefic, pentru că un copil se lasă îngrijit, este aşadar compliant la tratament.

Mai târziu, când am devenit rezident de psihiatrie, am aflat din unele cărţi – în primul rând de la Herni Ey preluând o mai veche teorie a lui Hughlings Jackson, că orice tulburare psihică este o regresie. Aşadar, în psihiatrie, regresia nu mai e normală, ci e chiar o definiţie a patologicului. Sensul termenului de regresie este mai larg: nu e doar o întoarcere într-un stadiu anterior ontogenetic, cum e copilăria, ci într-un stadiu structural inferior al conştiinţei şi personalităţii, şi se însoţeşte de o rupere progresivă de realitate, care poate merge până la izolarea totală într-o lume a halucinaţiei, aşa cum se întâmplă în vis sau în delirium. Întrucât orice boală a corpului implică și o suferinţă a minţii, regresia superficială despre care este vorba în primul paragraf e doar un caz particular. Continue reading “Despre regresie” →

Acesta este un post personal și egoist. Dar tentativ sincer.

Medicul este un personaj mitologic dintre cele mai vechi. Masca antică a medicului e însă purtată de oameni obișnuiți, ceea ce ne conduce adesea pe buza prăpastiei neînțelegerii. Nimic nu e cu totul pierdut, pentru că medicul și pacientul sunt, contrar aparențelor, membri ai aceleiași specii și vorbesc aceeași limbă. Noi, medicii, avem așadar două posibilități de salvare: fie devenim semizeii vindecători reprezentați de măștile noastre, fie renunțăm la mască.

Cum, pentru mine, a doua soluție este mult mai realistă, voi scrie aici ce îmi place mai mult la meseria mea. Dar mai întâi, o să scriu repede care nu sunt motivele pentru care îmi place. Iar despre motivele pentru care îmi displace voi scrie altă dată. Continue reading “De ce iubesc psihiatria” →

Unul dintre semnele importante și grave ale suferinței psihice, în general, este retragerea socială. Nu mă refer la sihăstrie, ci la felul în care oameni obișnuiți, fără veleități monastice, se retrag progresiv din lumea mare, cu care interacționează din ce în ce mai puțin, și căreia îi fac față din ce în ce mai greu. E un semn care apare în mai multe tulburări psihice, de la episodul depresiv major la marile psihoze cronice, cum e schizofrenia, sau poate rămâne relativ limitat ca amploare, dar stabil tot restul vieții, ca în tulburarea schizoidă a personalității.

Izolarea de lume însă nu înseamnă strict izolare socială, adică evitarea interacțiunii cu alți oameni, ci și evitarea experiențierii vieții în general. Și nu e nevoie să ne îmbolnăvim de mari psihoze ca să descoperim că acest gen de izolare riscă să se furișeze, insidios, în viețile fiecăruia dintre noi. Pe reversul medaliei socializării online, de exemplu, este absența experiențierii întâlnirii fizice cu celălalt, ea însăși bogată și complexă. Socializarea online, deși e un antidot comod al singurătății, implică astfel un soi de însingurare. Continue reading “Odă bicicletei” →

În ultimele zile, o campanie publicitară ne-a șocat. Pe noi, profesioniștii sănătății mintale, pe utilizatorii obișnuiți de internet (a devenit „virală”). Se pregătește restul marelui public.

Există o rea intenție în spatele campaniei de promovare a unui supliment alimentar cu auto-declarate efecte benefice asupra creierului, campanie care ne îndeamnă, cu litere de-o șchioapă, să ne urâm băiețelul cu autism, tatăl cu Alzheimer și pe noi înșine care suntem obosiți. Nu cred însă că cineva a dorit cu adevărat să instige la ură. Mai curând e vorba de o imensă eroare de concepție a campaniei, o escaladare în scopul de  atrage atenția cu orice preț, dublată de obișnuita manipulare a emoțiilor cu care se ocupă nobilul domeniu numit adverstising. Putem, cu un efort de imaginație, să bănuim intenția autorilor: un mesaj de o oroare aproape hitchcockiană, apelând la latura întunecată pe care se presupune că o avem, mesaj justificat oficial prin nevoia de „awareness”, care să ne forțeze să vedem despre ce e vorba, ca apoi să găsim un subtext care să ne liniștească (“noi de fapt vrem să vă zicem contrariul, să nu ne urâm aproapele, ci boala sa”), și în cursul catharsis-ului inerent să ne vină să cumpărăm produsul, ca să ne simțim la fel de ușurați și în viața reală. Sau, pe scurt: „Noi știm că în secret îți urăști tatăl/copilul/pe tine însuți. N-are nimic, avem soluția ca să nu te mai simți vinovat: ia niște produse de-ale noastre.” Continue reading “Nu ne urâm copiii punct ro” →

Există dependență de internet, de computer, sau de tehnologia informatică în general? În pragul publicarii unei noi ediții a DSM, catalogul tulburărilor psihice al Asociației Psihiatrice Americane, care e recunoscut, tacit, ca standard global al clasificărilor bolilor psihice, dezbaterea este încă în toi. Dacă în edițiile trecute, diagnosticul de dependență era legat doar  utilizarea unei substanțe adictive (opiacee, alcool, nicotină, canabinoizi, amfetamine, halucinogene, etc), în luna februarie a acestui an, când au fost făcute publice primele variante provizorii ale DSM V, am putut vedea apariția unei noi categorii diagnostice, numite “dependențe nelegate de substanțe”. Cu alte cuvinte, ar putea fi recunoscută oficial dependența de anumite comportamente. (Deja erau recunoscute jocul de noroc patologic și alte comportamente patologice înrudite, dar acestea erau trecute la categoria de „tulburări de control al impulsului”.) Continue reading “Dependența de Internet – o tulburare psihică?” →

În cultura contemporană, atât creierul și cât și psihicul sunt adesea comparate cu computere. Astfel, putem să ne gândim la tulburările de anxietate ca fiind „boli informaționale”, având ca fenomen central dificultatea de a procesa o cantitate prea mare de informație. Pentru că informația este astăzi disponibilă în cantități uriașe și foarte la îndemână, ca să nu spunem că suntem literalmente bombardați de ea, problema rămâne „digerarea ei”, organizarea ei, la nivelul minții, în structuri care au sens. Există unele teorii care corelează prevalența tulburărilor de anxietate cu libertatea unei societăți, mai precis cu numărul de opțiuni pe care le avem la dispoziție. Dacă acest număr este mare, și nu avem o cale sigură de succes, fiecare decizie este îngreunată, iar anxietatea este o „supraîncărcare cu opțiuni” („choice overload”). Și anxietatea generată de evenimente nefaste sau traumatizante poate fi explicată informațional: cibernetic vorbind, cantitatea de informație adusă de un eveniment este invers proporțională cu probabilitatea acelui eveniment. Că soarele va răsări mâine este 100% probabil, nu e aici nicio informație nouă. Un deces neașteptat, o agresiune, o boală care vine din senin, evenimente improbabile, la care nu ne gândim înainte, echivalează cu o cantitate adesea enormă de informație de procesat. Continue reading “Anxietate, informație, afect” →