Deși nu am niciun merit deosebit, o să particip activ la lansarea de carte prezentată mai jos. Dacă aveți chef să discutăm despre depresie într-o încăpere plină de cărți, vă aștept cu mare drag să ne cunoaștem sau să ne revedem. În zilele următoare, o să public aici propria mea „recenzie”, așa că nu schimbați canalul. Asta dacă nu cumva preferați să vă plimbați pe afară cât mai e frumos! Spoiler: e o carte minunată.
Identitățile noastre virtuale au și ele nevoie de locuința lor. Până acum, eu unul eram împrăștiat prin prea multe locuri. Așa a apărut vladstroescu.ro și am intrat și eu în secolul XXI.
În curând voi aduce aici postările mele din site-ul găzduit de Medlife. Asta când o să-mi dau seama cum să procedez. Later edit: Am reușit.
Până atunci, ele sunt încă disponibile la vladstroescu.medlive.ro.
Trebuie să mulțumesc Hotnews și Medlife pentru experiența de la medlive.ro, mi-a îmbogățit cel puțin viața profesională. Simplul fapt că m-am mutat aici nu schimbă absolut nimic din relația mea cu dumnealor, cel puțin din punctul meu de vedere.
După cum unii dintre dumneavoastră poate știți, mai un blog, mult mai vechi, personal. Acela va rămâne deocamdată acolo unde e. Mulțumiri celor care mă ajută cu ea, se știu dumnealor 🙂
Însă noua mea casă e aici. Și pentru ea trebuie să mulțumesc celor ce m-au ajutat. (Observați că sunt destul de neajutorat și nu prea mă descurc singur.) Aici o să tentez imposibilul: să amestec partea legată de profesie cu cea personală. Sunt și eu curios ce struțocămilă o să iasă.
Mulțumesc că sunteți aici și: la drum!
Uneori oftez. Aparent, nimic surprinzător. E genetic şi tradiţional: părinţii mei oftează şi ei des. Şi, în general, românii sunt nişte oameni care oftează, probabil mai mult decât restul europenilor. Nu e o afirmaţie evidence-based, nu s-au făcut studii observaţionale despre oftat, deşi mi-ar plăcea să citesc un asemenea studiu. Ştiu însă că, atunci când am început să lucrez în Franţa, colegii mei au fost foarte miraţi când m-au auzit prima dată oftând. Chiar m-au întrebat, mai întâi, dacă într-adevăr oftez. Cine ştie, poate aveam o criză de astm sau aspirasem un sâmbure de prună, ar fi fost mai plauzibil. De-abia apoi m-au întrebat de ce oftez şi nu prea am ştiut ce să le răspund. N-aveam un motiv precis, nu oftam de dor, de jale sau de oboseală. Era doar un obicei de-al meu, genetic şi tradiţional.
Nu era nici prima dată când eram întrebat de ce oftez. Data anterioară eram într-un chioşc care vindea covrigi şi lapte bătut. Aţi recunoscut, desigur, regimul alimentar al medicului de gardă. Chioşcul se afla în curtea spitalului de psihiatrie. Am intrat şi, înainte de a comanda cinci covrigi şi o carafă de lapte bătut, am „pseudodispneizat“. Atunci m-a întrebat vânzătorul, dar nu era cu adevărat interesat de necazurile mele posibile. Avea mai curând o nedumerire generală şi retorică: „De ce oftează lumea mereu când intră în chioşcul meu?“.
Florin Chirculescu (pseudonim literar: Sebastian A. Corn), este, printre altele şi în ordine aleatorie: scriitor, chirurg toracic, şef de sindicat medical.
A imaginat un nou procedeu chirurgical, fixarea voletului costal cu material textil. Romanele sale, pe care le publică într-un ritm constant din anii ’90, au fost de fiecare dată premiate literar; „2484-Quirinal Ave“, „Cel mai înalt turn din Baabylon“, „Imperiul Marelui Graal“, „Vindecătorul“ sunt printre titlurile cele mai populare. În lumea online, e cunoscut şi datorită blogului său, „Împricinatul de Corn“. Cel mai recent roman al său, „Ne vom întoarce în Muribecca“, va fi lansat vineri, 21 februrarie, la ora 18, la Centrul socio-cultural „Jean-Louis Calderon“ din Bucureşti.
Vlad Stroescu: Domnule doctor, pentru că eşti chirurg, ai automat o persona publică, pentru pacienţii dumitale. Pe lângă asta, numele Florin Chirculescu este sonor printre medici, mai ales datorită unei faimoase scrisori deschise de acum cinci ani, cu care foarte mulţi dintre noi am rezonat dureros, şi pentru implicarea ta socială şi sindicală de atunci şi până azi. Cititorii de SF, din care unii întâmplător sunt medici, îl ştiu pe Sebastian A. Corn de vreo douăzeci de ani. Alţii îi citesc însemnările savuroase de pe blog. Sunt deja vreo patru identităţi. Sau e una singură?
Continue reading “Dublă personalitate: scriitorul Corn şi chirurgul Chirculescu”
Poveştile sunt obligatorii. Nu putem să existăm fără ele. Suntem nevoiţi, desigur, să le ascultăm, dar nu ştiu câţi dintre noi îşi dau seama că suntem nevoiţi să le şi spunem. Mai întâi, ne spunem nouă înşine poveşti. Deprindem poveştile din copilărie, ne ataşăm de una dintre ele, în care fiecare dintre noi se face protagonist, şi ne-o tot spunem, cu convingere, până când ajungem să o credem şi să navigăm cu ea pe realitate precum într-o barcă în care ai impresia că eşti pe uscat şi n-o să te scufunzi. Şi dacă ai noroc, ajungi şi la ţărm. Apoi, spunem poveşti celorlalţi. Ca medici, spunem o poveste fiecărui pacient în parte şi, dacă pacientul nu ne crede, n-am făcut nimic. În această privinţă, medicul îşi regăseşte strămoşul renegat, de care am vrea să n-auzim nimic: şamanul, vrăjitorul, berevoiul.
Vine însă şi vremea când spunem poveşti copiilor şi asta este partea frumoasă a lucrurilor. Dar ce-ar fi să te pună propriul copil să-i spui povestea tuturor poveştilor? O singură poveste, care să închidă în ea toate celelalte poveşti, dincolo de care să nu mai fie nevoie de nimic de spus. Ce i-ai răspunde? I-ai spune povestea ta, cea care îţi este suficientă? Desigur că nu, un părinte bun nu-şi sechestrează copilul în propria istorie. I-ai spune, poate, povestea pe care o spui pacientului? I-ai vorbi de etiologie, fiziopatologie, idiopatic şi esenţial? Evident că nu. Cel mai probabil, i-ai spune că, dacă o asemenea poveste există, tu n-ai găsit-o. Şi, dacă eşti în stare de o minimă autocritică, ţi-ai aduce aminte, măcar în clipe din astea, că sub tine nu e pământul solid, ci haosul mişcător al oceanului. Dar asta e facultativ. Dacă eşti un intelectual cu ochelari, poate o să-ţi spui în sinea ta că suntem postmoderni, în sensul în care postmodernismul e acea eră în care nu mai există nicio super-poveste. Însă asta n-ar fi în sine decât o altă poveste. Dacă nu e mulţumit şi începe să plângă, îi mai spui o dată Albă ca Zăpada. O să îi explici tu, din nou, cum stau lucrurile, când o mai creşte. Continue reading “Povești post-moderne”
Poate îmbătrânesc, dar îmi e din ce în ce mai greu să citesc declaraţiile oficiale emise de Ministerul Sănătăţii. Luna trecută m-am chinuit destul de mult să citesc capitolul de sănătate psihică din Strategia Naţională de Sănătate, domeniu declarat prioritar. Şi totuşi nu e mult: în circa două pagini e discutată toată problematica psihosocială din România şi sunt propuse şi soluţii. Am încercat să trec paragrafele printr-un pieptăn fin, cu bună-credinţă. După ce am dat la o parte truismele şi repetarea sublinierii importanţei problemelor şi a reintegrării sociale, am reuşit (sau aşa cred) să degajez cele câteva măsuri propuse de „îmbunătăţire a stării de sănătate mintală a populaţiei“. Am înţeles că există (sau se preconizează) un program împărţit în două: un subprogram se ocupă cu profilaxia patologiei psihiatrice, celălalt cu toxicodependenţele. De fapt, sunt aproape sigur că primul subprogram nici nu există, fiindcă profilaxia în psihiatrie este cu totul absentă: căutaţi-o oriunde, în comunitate, în şcoli, la locurile de muncă; n-o veţi găsi.
Într-o lume în care există o relaţie direct proporţională între rata şomajului şi rata suicidului, dacă astăzi cineva riscă să aibă probleme psihice, e strict treaba lui să le prevină, principala strategie socială constând până acum în mecanismul ancestral al selecţiei naturale. Înţeleg că subprogramul va consta în facilitatea accesului, diversificarea serviciilor, respectarea drepturilor şi intervenţii de promovare. Lucruri minunate, de altfel. Care erau stipulate şi în documentul omolog de acum zece ani (SNSP 2004), doar că acolo erau mai amplu elaborate şi mai specifice, iar exprimarea mai precisă. Nu au fost defel manifestate însă în realitatea deceniului ce a urmat. Aşa că principala evoluţie din documentul de acum o reprezintă limbajul manierist, vag şi evaziv, şi conţinutul fragil şi contradictoriu.
Capitolul despre ameliorarea sănătăţii mintale se încheie cu al doilea subprogram. În spiritul, îndelung subliniat, al reinserţiei sociale, al dezinstituţionalizării şi al dezvoltării serviciilor în comunitate, subprogramul de toxicodependenţe va consta în alocarea de fonduri către unităţile spitaliceşti, şase la număr. Din care deducem că spitalul rămâne, strategic, unicul centru de adresare a acestei probleme sociale, acolo făcându-se, înţeleg, profilaxia, dezintoxicarea, terapia de substituţie şi reintegrarea socială a celor care au probleme cu drogurile.
Întrucât am copilărit în vremea, nu foarte îndepărtată, când nimeni nu se uita la televizor pentru că nu aveai ce vedea, iar Internetul era doar o vagă intuiție a lui Arthur C. Clarke, părinții mei trebuiau să-mi găsească și alte distracții, în afara maidanului unde m-am jucat până când lumea s-a schimbat și mai toți amicii de când eram mic au emigrat, unii pe alt continent, alții în teritoriul ascuns în care copiii dispar, atunci când adulții le iau locul. Despre acest teritoriu e vorba în însemnarea de față, dar, revenind la distracții, ai mei mă duceau frecvent la muzee. Cred că le văzusem pe toate cele din București, inclusiv pe cele mici și ascunse prin diverse mahalale (cum e casa Storck) și desigur că preferatul meu era Antipa, dar ei mă duceau mai des la Muzeul de Artă. Îmi plăcea și acolo, de fapt. Îmi aduc bine aminte câteva lucruri, printre care, peisajele de iarnă ale lui Andreescu. Nu știu exact de ce tocmai ele, dar mă absorbeau imediat. N-am cum să descriu senzația, dar în mintea mea se făcea o iarnă mai intensă decât cea reală, nu iarna vitregă de care se tem oamenii mari posesori de permis auto, ci desigur cea a copilăriei, nu e nevoie să vă povestesc eu despre ea.
Sigur, mă impresionau și alte lucruri, de exemplu îmi era frică să mă apropii prea tare de Gigantul lui Paciurea (pe atunci exista un exemplar și la muzeu, dar îi puteți vedea oricând în Parcul Carol), dar iernile lui Andreescu au fost cele pe care de abia am așteptat să le revăd în 2000, când palatul regal s-a redeschis publicului.
Am fost, bineînțeles, dezamăgit. Tablourile erau doar atât, niște tablouri. Puteam admira măiestria pictorului, cât eram eu, un profan, în stare, dar iarna mea nu mai era acolo. Și cum Andreescu e exact același, am înțeles că pierdusem ceva pe drum. Am dat din umeri și m-am gândit că e un preț modic de plătit pentru triumful de a fi adult, pentru că da, la douăzeci și unu de ani, eu îmi imaginam că eram adult și că asta ar fi un merit. Cred că și dumneavoastră ați pățit la fel. Continue reading “Simțul mirării”
Dorinţele mele de medic pentru noul an sunt de fiecare dată aceleaşi două: cunoaştere şi schimbare.
Ca psihiatru, am întâlnit mulţi oameni care au trecut prin îndelungate procese psihoterapeutice. Una dintre capcanele nedorite ale psihoterapiei este impresia, mai mult sau mai puţin ancorată în realitate, a unei mai bune cunoaşteri de sine. Sunt oameni care ajung să creadă că îşi ştiu ca pe propriul buzunar harta mecanismelor de defensă, schemelor cognitive greşite, dependenţelor, anxietăţilor, rotiţele intime ale suferinţei şi disfuncţiei psiho-sociale. Uneori, această pseudocunoaştere vine sub forma unei revelaţii, când tot ce e în neregulă pare să strige la cer, pentru ca apoi lucurile să reintre în calmul amăgitor şi nefast al inerţiei zilnice. Desigur, unii ajung într-adevăr să înţeleagă ce îşi doresc, şi de ce. Dar chiar şi printre aceştia, puţini sunt cei care reuşesc să acţioneze, să preia controlul şi să se schimbe. Diferenţa prea mare dintre cunoaştere şi acţiune duce adesea la deznădejde şi la abandonul dorinţei de mai bine. Iar iluzia cunoaşterii e una dintre cauzele non-acţiunii. Continue reading “Antropologii medicali”
Precum tot omul contemporan, prima mea sursă de știri generale, nemedicale, este Facebook. Marţea asta, Facebook-ul duduia de răsunetul declaraţiilor ministrului culturii, Daniel Barbu, care afirma că programul naţional pentru prevenirea şi tratarea infecţiei HIV/SIDA are un buget prea mare, față de banii ministerului pe care dumnealui îl conduce. Că ar trebui să mai luăm nişte banii de la bolnavii de SIDA şi să facem festivale cu ei. Imediat, opinia publică, societatea civilă, ONG-urile, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, s-au sesizat, acuzând enormitatea. Chiar şi reprezentanţii Ministerului Sănătăţii s-au grăbit să dea o declaraţie în acest sens, de natură a linişti populaţia.
Dar eu unul nu sunt deloc liniştit. Că un ministru al României face declaraţii de un involuntar umor negru, nu e un lucru nou şi nu mă mai îngrijorează în sine. Enormităţi se vor mai spune, pe la toate ministerele, chiar şi la cultură, chiar dacă până deunăzi cei de la Ministerul Sănătăţii erau campionii declaraţiilor hazardate şi ulterior retrase. Altceva mă sperie. Poate ar fi bine să dau un exemplu recent. Continue reading “Enormități rău-prevestitoare”
Una dintre consolările faptului că am început să îmbătrânesc este iluzia că aș fi mai înțelept, care e patognomonică pentru lipsa de înțelepciune. Nu din exces de experiență sau inteligență scriu așadar această scrisoare către un coleg mai tânăr. Ci pentru exercițiu. Borges are două povestiri în care un Borges vârstnic se întâlnește cu el însuși, mai tânăr, și stau de vorbă. Poate că e un exercițiu absurd și inutil, ca toate lucrurile făcute de amorul artei, dar am o bănuială instinctivă că nu e, într-atât încât vă recomand și vouă ca din când în când să stați de vorbă cu versiunile dumneavoastră mai tinere. Ele nu sunt dispărute, moarte fără să lase cadavru, ci continuă să ducă o viață secretă undeva în ghemul încurcat al memoriei.
Să zicem, așadar, că într-o zi, plimbându-mă în zona Eroilor și intrând în parcul Facultății de Medicină, undeva lângă bustul crăpat al lui Avicenna, dau peste mine însumi, la 19 ani, citind o cărțulie cu povestiri de Borges, înaintea lucrărilor practice de anatomie. După formulele introductive de binețe, încep a debita sfaturi și revelații despre prezent, pe care eu-cel-mai-tânăr le ascult politicos. Continue reading “Scrisoare către un student la medicină”
Comentarii recente