Citesc Doubt – A Psychological Exploration de Geoffrey Beattie, pentru că mâine am fost invitat la lansarea traducerii în română a lui Vlad Russo. Mi-a adus aminte de niște observații și reflecții pe care le-am făcut pe vremea când eram proaspăt medic.
Cele mai ciudate aspecte ale îndoielii le-am văzut atunci la pacienții aflați în plin episod psihotic. Unii psihiatri compară episodul psihotic cu hepatita acută, dar organul nu e ficatul, ci mintea. E dezordine gravă a felului în care înțelegem realitatea. În fine, în psihozele acute sau cronice întâlnim adesea halucinații și idei delirante („delusions” în engleză). Aceastea sunt experiențe în care realitatea e percepută fals, adesea în mod foarte evident pentru martori, dar nu ai nici cea mai mică îndoială asupra veridicității acestor trăiri. Halucinația nu e doar o falsă percepție, e o percepție care pare mult mai reală, probabil, decât percepțiile noastre obișnuite, de care ne putem totuși îndoi uneori. În psihoze, așadar, capacitatea normală de a ne îndoi este abolită.
Cu toate astea, tot în episoadele psihotice am întâlnit și fenomenul aparent opus: oameni incapabili de a lua hotărâri extrem de mărunte, din viața de zi. Mi-aduc aminte de un pacient care nu putea să se atingă de mărul de pe masă din cauza unui dezbateri nesfârșite din mintea lui, dacă ar trebui sau nu să o facă. De data îndoiala nu era abolită, din contră, era un obstacol enorm, de netrecut.
Nu ne gândim prea mult la felul în care funcționează îndoiala în mințile noastre, la ce intrument extrem de fin este. La urma urmelor, e ceva aproape miraculos la felul în care facem saltul către o decizie, adesea un salt în gol, în necunoscut. Sunt o persoană plină de îndoieli, mă însoțesc la tot pasul, dar atunci când am ales medicina, a fost o hotărâre spontană și aproape automată, în calea căreia nicio îndoială nu a rezistat. Celălalt versant al îndoielii, credința sau încrederea, nu trebuie să prezinte o încărcătură religioasă sau superstițioasă ca să fie totuși foarte greu de explicat. Peste un anumit nivel însă, ea devine superstițioasă: Beattie, făcând o mică investigație despre un om aparent incapabil de îndoială, Pablo Picasso, descoperă că era stăpânit de o puternică gândire magică.
Invers, un exces de îndoială ne poate afecta și chiar îngrădi serios viețile, chiar dacă nu suferim de psihoze sau tulburări obsesiv-compulsive, așa cum se întâmplă în sindromul impostorului. Îndoiala față de noi înșine e adesea atât de mare, încât ne construim, inconștient, obstacole care să ne împiedice să reușim, ne blocăm singuri, ne împlinim propriile profeții. Mă recunosc întrucâtva în descrierea asta, deși poate că e o aroganță să cred că sufăr de sindromul impostorului. Să am o asemenea autocritică ar însemna că sunt conștient totuși de o valoare secretă, de un potențial neîndeplinit, să cred într-un fel de automitologie iluzorie, pentru că e mult mai convenabil și mai puțin riscant decât să încerc să o transform în realitate.
