Poate îmbătrânesc, dar îmi e din ce în ce mai greu să citesc declaraţiile oficiale emise de Ministerul Sănătăţii. Luna trecută m-am chinuit destul de mult să citesc capitolul de sănătate psihică din Strategia Naţională de Sănătate, domeniu declarat prioritar. Şi totuşi nu e mult: în circa două pagini e discutată toată problematica psihosocială din România şi sunt propuse şi soluţii. Am încercat să trec paragrafele printr-un pieptăn fin, cu bună-credinţă. După ce am dat la o parte truismele şi repetarea sublinierii importanţei problemelor şi a reintegrării sociale, am reuşit (sau aşa cred) să degajez cele câteva măsuri propuse de „îmbunătăţire a stării de sănătate mintală a populaţiei“. Am înţeles că există (sau se preconizează) un program împărţit în două: un subprogram se ocupă cu profilaxia patologiei psihiatrice, celălalt cu toxicodependenţele. De fapt, sunt aproape sigur că primul subprogram nici nu există, fiindcă profilaxia în psihiatrie este cu totul absentă: căutaţi-o oriunde, în comunitate, în şcoli, la locurile de muncă; n-o veţi găsi.
Într-o lume în care există o relaţie direct proporţională între rata şomajului şi rata suicidului, dacă astăzi cineva riscă să aibă probleme psihice, e strict treaba lui să le prevină, principala strategie socială constând până acum în mecanismul ancestral al selecţiei naturale. Înţeleg că subprogramul va consta în facilitatea accesului, diversificarea serviciilor, respectarea drepturilor şi intervenţii de promovare. Lucruri minunate, de altfel. Care erau stipulate şi în documentul omolog de acum zece ani (SNSP 2004), doar că acolo erau mai amplu elaborate şi mai specifice, iar exprimarea mai precisă. Nu au fost defel manifestate însă în realitatea deceniului ce a urmat. Aşa că principala evoluţie din documentul de acum o reprezintă limbajul manierist, vag şi evaziv, şi conţinutul fragil şi contradictoriu.
Capitolul despre ameliorarea sănătăţii mintale se încheie cu al doilea subprogram. În spiritul, îndelung subliniat, al reinserţiei sociale, al dezinstituţionalizării şi al dezvoltării serviciilor în comunitate, subprogramul de toxicodependenţe va consta în alocarea de fonduri către unităţile spitaliceşti, şase la număr. Din care deducem că spitalul rămâne, strategic, unicul centru de adresare a acestei probleme sociale, acolo făcându-se, înţeleg, profilaxia, dezintoxicarea, terapia de substituţie şi reintegrarea socială a celor care au probleme cu drogurile.

Continue reading “În căutarea strategiei pierdute” →

Dorinţele mele de medic pentru noul an sunt de fiecare dată aceleaşi două: cunoaştere şi schimbare.
Ca psihiatru, am întâlnit mulţi oameni care au trecut prin îndelungate procese psihoterapeutice. Una dintre capcanele nedorite ale psihoterapiei este impresia, mai mult sau mai puţin ancorată în realitate, a unei mai bune cunoaşteri de sine. Sunt oameni care ajung să creadă că îşi ştiu ca pe propriul buzunar harta mecanismelor de defensă, schemelor cognitive greşite, dependenţelor, anxietăţilor, rotiţele intime ale suferinţei şi disfuncţiei psiho-sociale. Uneori, această pseudocunoaştere vine sub forma unei revelaţii, când tot ce e în neregulă pare să strige la cer, pentru ca apoi lucurile să reintre în calmul amăgitor şi nefast al inerţiei zilnice. Desigur, unii ajung într-adevăr să înţeleagă ce îşi doresc, şi de ce. Dar chiar şi printre aceştia, puţini sunt cei care reuşesc să acţioneze, să preia controlul şi să se schimbe. Diferenţa prea mare dintre cunoaştere şi acţiune duce adesea la deznădejde şi la abandonul dorinţei de mai bine. Iar iluzia cunoaşterii e una dintre cauzele non-acţiunii. Continue reading “Antropologii medicali” →

Precum tot omul contemporan, prima mea sursă de știri generale, nemedicale, este Facebook. Marţea asta, Facebook-ul duduia de răsunetul declaraţiilor ministrului culturii, Daniel Barbu, care afirma că programul naţional pentru prevenirea şi tratarea infecţiei HIV/SIDA are un buget prea mare, față de banii ministerului pe care dumnealui îl conduce. Că ar trebui să mai luăm nişte banii de la bolnavii de SIDA şi să facem festivale cu ei. Imediat, opinia publică, societatea civilă, ONG-urile, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, s-au sesizat, acuzând enormitatea. Chiar şi reprezentanţii Ministerului Sănătăţii s-au grăbit să dea o declaraţie în acest sens, de natură a linişti populaţia.
Dar eu unul nu sunt deloc liniştit. Că un ministru al României face declaraţii de un involuntar umor negru, nu e un lucru nou şi nu mă mai îngrijorează în sine. Enormităţi se vor mai spune, pe la toate ministerele, chiar şi la cultură, chiar dacă până deunăzi cei de la Ministerul Sănătăţii erau campionii declaraţiilor hazardate şi ulterior retrase. Altceva mă sperie. Poate ar fi bine să dau un exemplu recent. Continue reading “Enormități rău-prevestitoare” →

Prima internare de urgenţă pe care a trebuit să o organizez a fost un proces ce a durat aproximativ şase ore. Eram medic specialist de puţină vreme şi lucram într-o policlinică. Doamna care intrase în cabinetul meu mi-a relatat că soţul ei, fără motive serioase aparente, a devenit progresiv agitat în ultimele săptămâni, că în ultimele zile, foarte dificile, căpătase un discurs bizar, că se considera urmărit şi persecutat şi auzea voci, totul culminând în acea dimineaţă, când şi-a verbalizat intenţia de a se sinucide prin spânzurare. Nu a trecut imediat la fapte, mai întâi şi-a dat soţia afară din casă, aceasta având timp să apeleze serviciul de ambulanţă. Echipajul a venit şi, întâmpinând refuzul domului de a merge la o cameră de gardă, a şi plecat, recunoscând dreptul pacientului de a refuza intervenţia şi declinându-şi responsabilitatea în acest caz. Continue reading “Cine acordă primul ajutor psihiatric?” →

Ascultam buletinul de ştiri la radio, când m-a surprins vestea despre un accident rutier cu victime. Ce m-a frapat a fost tonul pe care prezentatoarea l-a folosit: exact aceeaşi intonaţie standard cu care ar fi anunţat deschiderea festivalului berii sau un nou conflict armat în Orientul Mijlociu. Un ton în deplin dezacord cu conţinutul, pentru că era lipsit de orice empatie. Nicio suferinţă, îngrjiorare sau compasiune nu se degaja din el.
Mi-am adus aminte de un episod asemănător, din studenţie, la o prezentare de caz multidisciplinară. Era vorba de un diagnostic dificil al unei forme rare de cancer digestiv. Îmi aduc aminte feţele zâmbitoare ale medicilor – cadre universitare care puseseră diagnosticul, satisfacţia lor, curiozitatea vie a auditoriului. Era o prezentare academică: singurele sentimente exhibate erau cele legate de stimularea intelectuală; nu era loc de compasiune pentru suferinţa şi moartea iminentă a pacientului. Şi poate nu m-ar fi frapat nimic dacă aş fi fost mai în vârstă, deja medic, deja „vaccinat“. Eram însă la începutul transformării, încă un profan în majoritatea timpului.
Nu mă puteam numi, încă, un profesionist. Continue reading “E bine să ne cenzurăm compasiunea?” →

Recent, ministrul sănătăţii spunea că nu e îngrijorat de eventuale proteste ale medicilor. Asemenea generalului care calculează avantajul numeric al oştirii inamice, domnul ministru i-a scos din ecuaţie pe toţi medicii care lucrează în sectorul privat. Aparent, aceştia nu ar avea nicio nemulţumire, nicio sugestie de ameliorare a sistemului, având în vedere că nu sunt plătiţi din bani publici. Domnul ministru nu taie prima dată în acest fel nodul gordian; într-adevăr, pare să fie un fel de caracteristică a relaţiilor dumisale cu publicul. În mandate precedente, erau şterşi cu buretele în acelaşi fel medicii rezidenţi, în mod repetat. S-a vorbit atunci de inutilitatea salarizării rezidenţilor (că doar sunt în proces de învăţământ) şi de măsuri punitive împotriva plecării din ţară. Ştim cu toţii felul radical, mai dramatic decât orice grevă generală, în care tinerii medici au protestat împotriva sistemului şi indiferenţei guvernamentale: au emigrat în număr masiv. Şi o fac în continuare. Nicio problemă: mai puţini oameni în oştirea inamică, mai puţine motive de îngrijorare pentru domnul ministru. Continue reading “Și medicii din privat au probleme” →

Când am intrat la facultatea de medicină, ştiam că mă voi schimba, dar nu ştiam prea bine în ce fel. Încă din prima zi, în introducerea primului curs la care am asistat (era de biofizică, al domnului profesor Eremia), ni s-a spus deja că ceea ce ne aşteaptă, timpul lung de studiu, ne va modela mintea într-o unealtă specifică de profesionist, aşa cum se întâmplă în orice domeniu, fie el medicină, arhitectură, inginerie sau muzică.
În primii ani, ce ni s-a întâmplat a fost mult mai mult decât o reconfigurare a gândirii în stilul medical. Printr-un şir de rituri ale trecerii (deşi nu sunt niciodată etichetate astfel), am fost acceptaţi într-un nou set de cutume sociale, care ne-au separat de „profani“. Am învăţat o nouă limbă, al cărei formalism e aproape ritual pentru tinerii aspiranţi, şi am început să traducem realitatea în ea. Am moştenit obiceiurile (printre care şi viciile) antecesorilor. Şi, cel mai important, ne-am schimbat modul în care trăim suferinţele celuilalt, empatia. Continue reading “Criză de încredere în medicină” →

Textul următor a apărut în numărul din 23 august din săptămânalul Viața Medicală.

Am observat că mulți se întreabă de ce nu sunt românii fericiți. La urma urmelor trăim vremuri binecuvântate, în care nimeni nu mai moare de foame (la Igiena Alimentației, în facultate, ni se spunea că și un om al străzii poate să-și facă necesarul caloric alimentar doar din resturi găsite în gunoi), în care granițele sunt deschise, avem libertate de opinie și conștiință, orizonturile mult mai largi, iar salariile, deși sunt mici, sunt oricum mai mari decât au fost vreodată. Există hrană din belșug și pentru trup, și pentru duh. Una peste alta, dacă tragem linie, un progres există. De ce nu progresăm și în fericire? Continue reading “Nefericirea medicilor” →