Într-un model structuralist al personalităţii, psihiatrul cercetător C.R.Cloninger vorbeşte despre straturile psihicului uman. El utilizează termenul psihic, psyche, în sensul său real, retrâns, şi anume acel compartiment evoluat al minţii umane la baza căruia stă conştiinţa de sine şi memoria episodică. Stratul fundamental, cel mai de “jos”, l-ar constitui identitatea (sau conştiinţa identităţii, certitudinea că existăm). Dacă acest strat e afectat, ne aflăm la poarta bolii psihice. Pe fundamentul identităţii se construiesc straturi superioare: conştiinţa adevărului, conştiinţa frumosului, conştiinţa binelui.

În acest post va fi vorba despre frumos. Continue reading “Frumosul cotidian – un paradox urban” →

De Moș Valentin, m-am gândit să reiau un text, apărut pe blogul personal, în care e vorba despre teoria iubirii, aşa cum o vedea acum vreo aproape 40 de ani sociologul şi amorologul John Alan Lee, în cartea „The colours of love”. Mi s-a părut suficient de drăguţă pentru a fi rezumată aici; cât despre valoarea ei de adevăr, vă las pe domniile voastre să judecaţi.

Teoria lui Lee începe printr-o analogie. Spune că putem asemui iubirea cu culoarea. (Prin asta spune, implicit, că iubirea este o experiență primară a conșiinței, o noţiune simplă, ireductibilă şi inexplicabilă printr-un sistem mai simplu). Nu poţi defini roşul sau albastrul, ele se autodefinesc – la fel şi iubirea. Continue reading “Tipuri colorate de iubire” →

Eficacitatea simbolică este titlul unui eseu faimos al lui Claude Lévi-Strauss, din 1949, inclus în volumul Antropologie Structurală. Dacă sunteți medici sau antropologi, probabil știți deja despre ce e vorba. Dacă sunteți francofili, puteți citi integral articolul, aici. Continue reading “Eficacitatea simbolică” →

Acesta a fost subiectul unei mini-dezbateri la televizor, unde am participat fără însă să apuc să spun tot ce aș fi vrut, așa că o să-mi dezvolt punctul de vedere aici.

Dezbaterea pornise de la știrea aceasta, în care se observă corelația dintre rata șomajului în rândurile tinerilor și manifestările xenofobe.
Nu este însă nicio noutate, nicio surpriză că orice criză globală, de orice fel, se însoțește de o recrudescență a tuturor formelor de xenofobie, și asta probabil dinaintea Evului Mediu. În ceea ce privește zilele noastre, lucrurile au fost „oficializate” din 2009, când Global Migration Group elaborase o declarație în acest sens. Așa că nu avem de-a face cu niște „breaking news”. Continue reading “Criza economică și delirul xenofob” →

În însemnarea de față continuăm delimitarea entității, conceptului și rolului numit „psihiatru”.
Și va fi o delimitare mai ales negativă, adică ne vom referi mai ales la ceea ce NU este un psihiatru, și mai precis, la două roluri care uneori îi sunt atribuite, în mod total greșit: temnicerul și preotul. Continue reading “Ce este si ce nu este un psihiatru” →

În contextul mișcărilor sociale românești din ultimele săptămâni, fusesem astăzi invitat la o emisiune tv unde urma să se discute despre tipologia protestatarilor, punctul meu de vedere urmând să fie cel psi. Emisiunea s-a contramandat (din pricina viscolului), așa că voi scrie aici cele câteva gânduri pe care le-am învârtit în cap despre subiect.

Continue reading “Comunitatea civilă și tipologia protestatarului” →

Recent, o știre ciudată a dat un tur rapid prin mai toată presa de limbă română: cică Organizația Mondială a Sănătății ar fi decis că dragostea este o boală. Articolul a fost preluat sub o formă sau alta de multe media, dar n-am văzut nicăieri o citare a sursei . Nimic de genul ăsta nu apare pe site-ul oficial al OMS; la codul F63.9 (menționat de unele articole ca fiind codificarea oficială OMS a dragostei) figurează “habit and impulse disorder, unspecified” – tradus la noi “tulburări nespecificate ale impulsurilor și obiceiurilor”, traducere improprie, pentru că “habit” are o conotație patologică pe care cuvântul “obicei” nu o redă: ne aflăm la capitolul care include jocul de noroc patologic, cleptomania, piromania, și alte asemenea comportamente puternic condamnabile social. Așadar, dragostea nu a primit un cod, cum ni se spune în presă: codul F63.9 exista dinainte și e utilizat de psihiatri atunci când sunt în fața unei situații clar patologice din categoria respectivă pe care nu au cum să o clasifice altfel. Continue reading “Este dragostea o boala?” →

Într-una dintre cele mai cunoscute cărți de antropologie, Coming of age in Samoa (1928), Margaret Mead, pe atunci o foarte tânără cercetătoare, scria că adolescența, atât de furtunoasă și de plină de probleme și riscuri în societatea noastră occidentală, de abia dacă e simțită într-o societate tradițională (cum e cea de pe insula Ta‘ū, unde Mead și-a condus cercetarea). După Mead și adepții întregii școli de antropologie din care a făcut parte, nu hormonii, nici neuromediatorii, nici alte tulburări biologice individuale, stau la baza problemelor vieții noastre de zi cu zi, ci cultura în care trăim. Cultura, în sensul cel mai vast al termenului, adică tot ansamblul de semne, simboluri și cutume care conferă semnificație grupului din care facem parte. Continue reading “În caz că ați uitat de Sărbători” →

O să încep printr-o scurtă povestire care vi se va părea foarte familiară. Se întâmpla anul trecut, la Paris. Mă plimbam seara pe lângă Piața de Flori. La un moment dat, am dat peste un om căzut de-a latul trotuarului. Nu părea deloc un caz social, un „sans domicile fixe” adormit pe stradă, ci o persoană care își pierduse cunoștința. Trecătorii numeroși, localnici și turiști, nu păreau să-l bage în seamă mai mult de timpul necesar pentru a îl ocoli.  Eu m-am oprit, dar trebuie să fiu cinstit și să spun că pe mine, ca medic, mă obligă legea să mă opresc (și aici, și în Franța), în caz contrar fiind pasibil de închisoare. Și mai surprinzător, omul era căzut la nu mai mult de 20 de metri de Urgențele de la Hôtel-Dieu (un mare spital european, vechi de vreo 14 secole). Tot ce a trebuit să fac, după ce am văzut că omul respiră, a fost să alerg până la camera de gardă și să alertez un echipaj de urgență: era mai rapid decât chematul unei salvări. Oricine în locul meu putea să facă asta: ar fi pierdut doar 3 minute din viață. Sau 30 de secunde, dacă ar fi sunat la 112. Și nici măcar n-ar fi fost în centrul atenției – pentru că nimeni un vrea să fie în centrul atenției pe stradă. Continue reading “De ce să ne pese de ceilalți?” →