Unde să ne mai ascundem, zilele astea? În ce reces al memoriei? Sigur e unul confortabil, în care nimic nu s-a schimbat. Dar de-acum el e deja amintirea unei amintiri, și până acolo drumul e un ghem întortocheat de sinapse.  Copilăria e cea mai sigură destinație, dar îmi e din ce în ce mai greu să ajung acolo. Marcel Proust, ajută-ne dumneata.

Hm, mi-aduc aminte de vremea când mă urcam pe casa vecinului. Omul e făcut pentru cățărare, de asta are mușchii spatelui puternici, cândva trăiam în copaci. Doar societatea modernă a scos în afara uzanțelor această aptitudine. Copiii însă nu cunosc chiar toate uzanțele sociale, deci și noi ne cățăram, ajungând, pe măsură ce trecea vremea, tot mai sus.

Eram cu toții într-o curte nu foarte mică a unui bloculeț din anii 30. O curte comună, un terrain vague cum aveau cândva toți micii vagabonzi din cartiere. Mai întâi ne-am cățărat pe gard, apoi în teiul enorm care și azi sfidează zona urbană și pe locuitorii ei, care urăsc cu toții copacii. De pe ramurile teiului, ajungeam pe gardul casei vecine, de acolo pe ramurile unui corcoduș (el în schimb s-a uscat) și apoi pe acoperișul casei de alături.

De acolo, se vedea toată lumea. Niciodată n-am fost mai sus de atât.

Vecinul avea niște struguri, un soi din ăla hibrid, cu coaja groasă. De nemâncat când erau copți, dar ne dădeam în vânt după ei când erau aguridă. Vița se cățăra pe casă, de pe acoperiș erau ușor de cules. Chiar acum, gândindu-mă, mi se strepezește agreabil gura.

Toate astea, puse pe hârtie, nu au nicio semnificație. Nu merită să scriu despre ele. Amintirea asta e doar a mea și nu are valoare pentru nimeni altcineva. Filtrată în limbaj, se devalorizează.

De fapt, nu găsesc niciun alt rost în scris decât cel de exercițiu, sau repetiție, a tăcerii.

 

 

Rareori viața mea s-a desfășurat departe de parcul Herăstru. Doar trei ani, în total: cât am stat în Rahova și cât am lucrat la Metz. (În multe privințe, Metz e mai aproape de Hersătrău decât Rahova.)

Dar, de cinci ani, viața mea nu s-a desfășurat niciodată mai aproape de parcul Herăstrău. În fiecare dimineață, în fiecare anotimp, îi dau largi ocoluri în drumul spre serviciu. Am ajuns să cunosc fiecare arbore, pietricică, barcă putredă, familie de rațe, relief al fundului lacului dezgolit iarna. Într-atât încât în mintea mea se află un exemplar virtual destul de fidel al Herăstrăului, pe care îl pot explora în voie când am chef, de exemplu seara, când toate cărțile sunt cititie, toți copiii adormiți și nu mai am altceva la îndemână pentru stăvilit gândurile nechemate. Continue reading “Președintele parcului Herăstrău” →

Nu m-am mai gândit de mult la școală. Cred că am evitat să o fac. Desigur, an de an remarc aglomerația bucureșteană, cum parchează părinții mașinile enorme pe trotuar astfel încât copiii care nu vin cu mașina să trebuiască să meargă oricum pe mijlocul străzii, salariile mizerabile din învățământ, ultimul scandal cu câte un profesor (parcă n-a mai fost unul de mult, o fi de bine?), chestii din astea, cetățenești. Pentru școala mea, acei cincisprezece ani în care personalitatea mea s-a închegat precum laptele în care ai picurat zeamă de lămâie, n-am mai consumat secunde de amintire.

Și dacă mă gândesc acum, nu e pentru că mi-ar face vreo plăcere, e doar din cauză că fata mea cea mare începe grădinița. Am mers cu ea de mână, am trecut prin tot ritualul cu asistenta, dulăpiorul, pătuțul, doamna educatoare. N-a plâns deloc, nici când ne-am luat la revedere. Eu însă, nu m-am putut abține decât cu mare greutate, și fredonând disperat „Spongebob Squarepants” ca să-mi distrag singur atenția de la magiunul clocotitor de sentimente demult uitate. Și, nu mi-e foarte rușine s-o spun, am izbucnit în lacrimi cum am ieșit pe ușă afară.

Plânsesem din plin și acum 33 de ani. Sunt binecuvântat, dacă binecuvântare o fi, cu darul amintirilor precoce. Cele mai vechi dintre ele sunt cinematografice, sau poate ca o dioramă, atât de proaspete în minte că pot să mă plimb prin ele și să le examinez detaliile, deși uneori se văd semne de învechire și pe unele exponate le mai mănâncă moliile.  Dar mi-aduc aminte de parcă ar fi ieri de ultimele zile ale verii lui 1982, pe strada mea, care pe atunci mi se părea infinit de lungă – capătul ei era în altă lume. Mi se spusese că aveam să mă duc la grădiniță și cam ce însemna asta, și mi-aduc aminte că mă gândeam că de-atunci nimic nu va mai fi fost la fel. Mi-aduc aminte foarte bine cum stăteam toți în prima zi în casa de pe Caragea-Vodă, o grămadă de copii în șorțulețe albastre, bocind de zor. De cum eram pedepsiți dacă nu eram cuminți. De bucătăreasa grasă și mereu veselă și bună cu noi, de șarlotele și papanașii ei delicioși. De prima piatră pe care un alt copil mi-a aruncat-o în cap, de m-a pus pe jos și mi-a crescut un cucui imens. De a doua grădiniță, cea de pe Bastiliei, unde educatoarele erau mult mai drăguțe, și unde am fost puși să ne uităm la televizor la lucrările celui de-al XIII-lea congres al PCR. Continue reading “Gânduri de întors la școală” →

Am descoperit târziu că pot citi în tramvai. De abia când m-am mutat în Rahova. Până atunci, stătusem în mahalaua infernală pe care unii o numesc „centru”, al cărei singur avantaj este că poți ajunge repede oriunde altundeva în oraș, folosind mijloacele de transport în comun. N-ai timp de citit. N-ai timp nici să te trezești, moțăi nițel agățat de o bară și gata, ai ajuns. Nu chiar oriunde, în Ferentari ajungi mai greu, chiar dacă nu e prea departe, pentru că ai de schimbat mai multe autobuze și tramvaie, din ce în ce mai ruginite și mai zdrăngănitoare, până să ajungi în inima rurală și vastă a celui mai viu cartier din capitală. Dar divaghez.

Din Rahova, trebuia să ajung zilnic la spitalul de psihiatrie. Luam două tramvaie până la Pieptănari, de acolo metroul până la Piața Sudului, și de acolo încă o stație de autobuz mergeam pe jos. Îmi lua o oră în zilele aglomerate, mai mult la întoarcere, în ora de vârf, mai puțin vara, în vacanța mare. Desigur, spectacolul vieții în tramvai era fascinant în sine. Nu era zi în care să nu aud sau să nu văd ceva din care aveam de învățat. Tramvaiele mărginașe sunt o școală și un teatru, dar cu toată emoția pe care școlile și teatrele le-au pierdut prin artificial și estetică. O vreme am încercat să scriu ce vedeam, dar mai rău făceam –  m-am resemnat de câțiva ani cu faptul că pur și simplu n-am fost niciodată în stare să scriu cum trebuie, iar cu timpul nu mă ameliorez deloc.  Continue reading “Citind din mers” →

Cel mai urât loc din București e, din păcate, și cel mai prizat de turiști. Am văzut vara asta de aproape Casa Poporului (cu ocazia unui congres din ăsta de-ale noastre). Nu-mi plăcea cartierul, oricum, mă țineam departe de el, pentru că pe străzile alea, oricât ai merge pe jos, stai pe loc și nu ajungi nicăieri și ești conștient doar de cât de mic e perimetrul tău de sens în deșertul absurd al istoriei, în timp ce soarele sau ploaia noroioasă (în funcție de anotimp) îți ciocăne insistent în cap. De aproape și dinăuntru, nu e mai bine. Clădirea strivitoare, cu toate fațadele identice ca un fel de idol post-modern, săli uriașe de marmură în care ecourile fac imposibilă conversația, curtea plină de gropi (biata mea bicicletă!) și de jurnaliști care îi pândesc pe parlamentari și aruncă hârtiuțele de napolitane și mucurile de țigări direct pe jos.

Experiența traumatizantă a mega-concertelor în care zeci de mii de oameni se duc să se deshidrateze și să își ucidă brutal celulele auditive în Piața Constituției e probabil potrivită locului. Dar nu e pentru mine.

Nu mulțumesc. Prefer oricând umbra căsuțelor mici din Ferentari, în care mai cresc copaci. (Ați observat cum copacul e inamicul civilizației, în București? Orice om gospodar își taie copacii din curte, mai ales ăia bătrâni. Primăria îi taie – sau îi mutilează – pe cei de pe străzi. La mine în cartier mai sunt câțiva tei străbuni, și vecinii tot plănuiesc de ani de zile cum să scape de ei, că fac prea multe frunze, distrug țevile cu rădăcinile lor și în plus cine naiba e teiul ăsta să ocupe un teren intravilan atât de scump? Numai casele sărmane mai tolerează copacii.) Continue reading “Impromptu” →

Laurențiu m-a întrebat demult, într-o emisiune, cum arată cabinetul unui psihiatru. A trecut multă vreme și de abia acum răspund. Nu mi se pare nimic interesant la cabinetele în care lucrez, însă, din afară, probabil că arată ca niște cutii misterioase pe care mai bine nu le deschizi… Așa că hai totuși să le deschidem, să se aerisească și ele nițel și să vedem că nu e nimica de speriat.

De fapt, niciunul dintre spațiile mele de lucru nu e cu adevărat al meu. Mi-au fost repartizate, și de-a lungul timpului am tot fost mutat.

La început de tot, aveam un cabinet mare și frumos. Era un cabinet medical tipic, cu chiuvetă, pat și instrumentar, și mobilă de PFL, în care lucram mai mulți medici. Dar avea niște ferestre mari, care dădeau spre un parc și un lac. Țipetele pescărușilor și măcănelile rațelor acopereau uneori zgomotele traficului. Și chiar sub ferestrele cabinetului era terasa unui restaurant, iar vara mirosul de mici și fripturi stârnea pasiuni uitate în centrii apetitului din creierul meu. Continue reading “Cabinetele mele” →

Stăteam de vorbă cu Fotograful. Sus pe faleză, în bătaia brizei de iarnă și strigând ca să acoperim uruitul valurilor. Mi-a spus cum se face fotografia perfectă, și mă gândeam să vă împărtășesc și domniilor voastre micul lui truc.

„Trebuie să lași la o parte toate chichițele de prin cărți. Nu contează ce aparat ai, ce deschidere a obiectivului folosești și alte aiureli din astea.”

“Nu?” am îngânat eu incredul. Văzusem ce pot face unii cu dSLR-uri de mii de euro.

„Nu. Și de fapt, mai bine lași aparatul de pozat acasă.”

„Cam greu de făcut poze fără aparat” zic eu.

„Tocmai ăsta e necazul cu fotografiatul. Toată lumea fotografului tinde să se focalizeze în aparat. Camera obscură tinde să devină o închisoare înfometată. Chiar dacă nu-l iei cu tine, te gândești toată ziua cum să pui tot ce-ți văd ochișorii în compoziții sofisticate. Cum să aprinzi mai bine cerul după aia în Photoshop. La un moment dat te trezești singur, înconjurat de poze. Ce fotografii frumoase poate face un asemenea om? Continue reading “Cum să faci fotografia perfectă” →

Schimbarea sperie întotdeauna. Dar neschimbarea hrănește adesea o pată neagră pe care mulți dintre noi o avem pe suflet. Viețile noastre sunt, în mare, cartografiate din timp, ceea ce un lucru bun. Niciun explorator nu pleacă fără o hartă, dacă există una, indiferent cât de aproximativă. Dar niciun explorator nu pleacă în locuri binecunoscute. Hărțile lor sunt mereu imperfecte. Și tensiunea asta, dintre teama și nevoia de necunoscut, e în fiecare din noi, și adesea doare, dar fără ea nu există viață omenească.

Există cazuri extreme. Sunt oameni pentru care cea mai mică schimbare e Everestul. Ei sunt proprii lor dictatori, fiecare aspect e sub un control forțat, ordinea e impusă, microbii și alți agenți destabilizatori sunt contabilizați. Doar că Universul e entropic, așa că, mai devreme sau mai târziu, vor apărea situațiile în care niciun control nu e posibil. Apare accidentul. Când asta se întâmplă, uneori suferința pierderii controlului e mai mare decât rana aleatorie care ne-a dovedit că nu suntem monarhi absoluți nici măcar în minusculul regat a cărui graniță e pielea.  Continue reading “Frica de schimbare și dorul de ducă” →

Vasile Staroste era elev al bătrânului liceu de lângă parcul Breslea. Aurelian Brebu era colegul lui de bancă și cel mai bun prieten, așa cum sunt prietenii la vârsta liceului, adică mai curând aliați precum cățeii într-o haită, decât amici adevărați.

Radu Ghimpe era colegul lor. Radu era ceva mai bogat. Și în plus era foarte răcit, suficient cât să justifice absența, săptămâna aia. Vasile și Aurelian se hotărâră să-i facă o vizită de curtoazie, să-i ducă lecțiile care se făcuseră în ziua aia la școală. (Erau prin clasa a X-a.)

Liceul nu era o plăcere pe atunci. Nu știu dacă azi o fi. Totul era o chestiune de stabilire a ierharhiei în grupul social. Puteai să fii alfa (foarte greu, ăsta era unul singur), beta, omega sau exclus. În plus, era o lume destul de violentă, era vremea când, dacă ziceai un cuvânt mai deplasat cuiva, te trezeai că gașca lui de cartier te aștepta la poartă, la sfârșitul orelor. De fapt, liceul era continuarea firească a gimnaziului: rolul lui nu era unul neapărat informativ, ci de exercițiu de integrare în societate. Te integra de nu te vedeai, că voiai sau nu. Și voiai, n-aveai cum să nu voiești. Ce altceva să îți dorești cu mai multă ardoare, la 16 ani, decât să fii integrat în grupul tău? E natural.

În fine, Vasile și Aurelian, pe lângă omenia de a ajuta un coleg bolnav, aveau și niște motive ascunse. Radu avea două obiecte foarte frumoase: o combină muzicală cu cd-uri (foare puțină lumea avea), unde puteai să asculți Nirvana ca lumea, nu cu fâșâiturile de pe casetele contrafăcute. Și avea și o consolă de jocuri video. Continue reading “Misterul dispariției din cartierul Breslea” →

Era o vreme când eu și bunul meu prieten, doctorul C.S., petreceam mult timp împreună punând țara la cale. Astăzi, el e un reputat cardiolog la Paris, departe de țara căreia nu i-a păsat de cât bine putea să-i facă. Acum mai mulți ani, ne întâlniserăm la ziua unei colege. Nu mai țin minte despre ce se vorbea, dar mi-aduc aminte de el, stând sprijinit de un perete, și declarând, fără niciun fel de emfază, că „în viață trebuie să căutăm frumosul și adevărul”. Dacă aș fi spus eu chestia asta, cred că cei de față și-ar fi dat ochii peste cap exasperați de prețiozitatea mea, dar C.S. e un tip a cărui modestie obișnuită e atât de mare încât tot ceea ce zice e strict autentic și nu ai cum să nu îl iei în serios cu totul. Ca atunci când vorbește un mare om.

Așa că am ținut minte chestia asta cu frumosul și adevărul, ca pe o treabă simplă și adâncă.

Au mai trecut câțiva ani, și iată-mă citind un pasaj din Pietrele Veneției, ale lui John Ruskin. (Urma să călătoresc în Veneția, și voiam mai mult decât concizia admirabilă a ghidurilor Michelin.) Ruskin a fost un estet tare ciudat ca om, însă chiar și el se minuna de următorul paradox: cetățenii venețieni, în secolul XIX mult mai numeroși decât astăzi, erau indiferenți la frumusețea extravagantă a propriei lor cetăți. Un călător, fie și la a zecea trecere prin Veneția, nu poate decât să umble cu gura căscată, uluit de mareea ornamentală din jur. Însă indigenii, care au trăit în interiorul ei de la bun început, nu ridică ochii din pământ, către turlele din piața San Marco. Continue reading “Frumosul, adevărul și labirintul” →