Azi, la coadă la farmacie, am tras cu urechea (urât din partea mea) la un schimb de replici. Clientul, un domn de vârstă mijlocie, îmbrăcat business, după un schimb de amabilități cu farmacista-șefă, îi spune acesteia, cu autoritate:
– Vreau să-mi dați antibioticul Cutăromicină, de un gram.
– Cum adică vreți? Poate mă rugați! Dacă știți că vreți să vă fac un favor, cereți-mi-l frumos!
– Păi mi-a cerut soția.
– Poate să vă ceara oricine, eu tot nu v-aș da, în principiu. Vă dau așa, că e vorba de dumneavoastră.
– Am înțeles, așa e, atunci vă rog să-mi dați cutăromicina aia, și mă scuzați!
– Ei, așa da! Poftim. Și să știți că în mod normal trebuie să luați neapărat și probiotic! Așa se face.
– Probiotic nu mi-a zis să iau.
– Nu contează, eu vă spun cum ar fi fost dacă aveați rețetă. Nu vă dau neapărat, că e vorba de dumneavoastră, dar în mod normal, așa trebuia făcut!

Toată conversația avea tonul semi-glumeț, folosit de obicei când vrei să reproșezi cuiva, ceva, fără să fii prea agresiv. Zâmbete largi pe ambele fețe. Dar în cele din urmă, era tot un dans al puterii. Bărbatul a inițiat discuția lipsit de smerenia cuvenită solicitării sale. S-a gândit că, dacă e suficient de intimidant, va primi antibioticul și fără rețetă. Și a funcționat, dar bătrâna farmacistă a ținut să fie clară stipulată balanța puterii. Primești antibiotic, dar pentru că eu pot și vreau să îți fac acest favor. Nu pentru că îmi ceri. Aș fi putut să te refuz și n-aveai ce să-mi faci. Vezi, sunt mai puternică și decât regulile.

Nimic în toată discuția despre cum faci mai mult rău dacă îi dai omului antibiotic și n-are nevoie de el. Îi faci lui rău și, la distanță, și altora. Despre asta ar trebui să fie orice conversație la farmacie, despre ce face bine și ce nu. Și la doctor, bineînțeles, unde e aceeași poveste. Și, după părerea mea, chiar și la ANAF, Poliție, Sanepid și peste tot. Doar la Ateneu nu. Acolo e despre ce e frumos și ce nu.

În schimb, suntem toți spadasini, mai mult sau mai puțin buni. Recunosc, mi-ar fi frică să-mi încrucișez sabia cu bătrâna farmacistă. N-aș avea nicio șansă

Eram medici-boboci, proaspeți rezidenți în spitalul de boli mintale.

– Măi, dar de unde știm noi că pacienta Cutărescu, care e convinsă că vorbește cu sfinții, nu vorbește de-adevăratelea cu sfinții? Cel puțin ea nu are niciun dubiu că are o relație directă cu Cerurile și că, după capriciul Acestora, face naveta între lumea noastră și lumea cealaltă.  Iar noi îi zicem că știm noi de fapt cum stau lucrurile, că singura realitate e o bubă în cap. Dar nu avem nicio dovadă palpabilă în acest sens, să îi furnizăm.

Așa zicea colegul Mardarache, mereu predispus speculațiilor extrem de serioase spuse pe un ton glumeț. Îmi aduc aminte cu drag de el, așa cum îmi aduc aminte și de pacienta Cutărescu și fantastica ei istorisire care începea așa: “Într-o zi, mă plimbam prin Ferentari și pac! m-am trezit brusc într-un alt Ferentari, Ferentariul ceresc, care seamănă cu ăsta pămâtesc dar nu e același!” Pe primii pacienți ți-i amintești cel mai bine.

– Chiar așa, cum ar fi ca povestea ei să fie adevărat, și Ferentariul ceresc să existe? îi ținu isonul un alt coleg, doctorul Bizdidel.

– Păi poate chiar există, m-am băgat și eu. Dar n-are a face. Madam Cutărescu tot are o boală, tot trebuie să o tratăm.

– Pe bune, Stroescule, „poate că există”? mă maimuțări Mardarache. Ia zi, care e cana ta de cafea, poate trebuie să punem niște picături speciale în ea, ca să-ți treacă credințele stranii, se amuză el.

– În treacăt fie spus, eu nu pot fi considerat un credincios, ci un nădăjduitor. Sper într-o lume ideală, mi-e lesne să mi-o imaginez, dar mi-e greu să cred în ea. Voi nu credeți deloc în ea, dar vă place să speculați. Chiar necredința voastră face speculația voastră foarte ușoară. Suntem cam la fel, așadar. Dar nici asta nu are nicio legătură cu boala doamnei Cutărescu.

– Dar nici noi nu avem vreo dovadă palpabilă pentru „buba” dumneaei din cap, mă atacă Bizdidel. Că nu se vede la tomografie. Singura noastră unealtă diagnostică e bunul simț. Psihiatrul nu are altceva la dispoziție în afară de ce deduce din discuția cu pacientul. De îndată ce o boală capătă analize care să o facă palpabilă, ea iese din câmpul psihiatriei și ajunge la alt specialist.

– Mersi pentru mini-conferință, că noi nu știam asta, replică Mardarache. Normal că n-am nicio îndoială că doamna C e bolnavă, dar oare or fi existat oameni care chiar vorbeau cu niște ipotetice ceruri? Sau or fi fost toți profeții suferinzi de schizofrenie și parafrenie, asta dacă nu erau simpli mincinoși?

– Dacă Cerurile or exista, accesul la ele e foarte îngust. E ușor să ieși din lumea noastră. Nu trebuie să faci schizofrenie pentru asta, sunt și droguri care ajută. Dar majoritatea dintre „ieșiți”, se alienează. Cad undeva în spațiul negru de lângă realitatea bunului nostru simț, unde nu e nimic în afară de ei rămășițele eului lor.  E drept că îi „ajută” și realitatea convențională să se alieneze, îi respinge, le dă eject.  Cu totul altceva e transcendența. Nu orice alienare e transcendență. Și îmi place să cred că oamenii transcendenți, dacă or exista, sunt mai puțin alienați. Că, de fapt, noi, restul lumii, suntem cei înstrăinați de ei, nu viceversa.
Mi-a părut rău că nu aveam o pipă din care să pufăi meditativ după aceste vorbe.

…

Ce sofiști eram pe vremea aia. Și ce pasionați. Petreceam ore cartografind delirurile pacienților din spital. Eu unul nu mai fac demult asta. Nu mai sunt un explorator, sunt garda de coastă, sunt salvamarul în barca lui. Conștient că nici salvamarul nu e imun la înec. Dar de nădăjduit, încă nădăjduiesc.

• Când apare o nouă știre precum cea a crimei din Brașov, primul meu reflex este să tac. Nu e un reflex neapărat prost: autoritatea și absurditatea morții, suferința familiilor, răul pe care îl poți face doar vorbind aiurea în asemenea ocazii, faptul că maximul de înțelepciune în asemenea cazuri e să îți recunoști propria ignoranță, iată destul motive pentru care e neapărată nevoie de o doză de tăcere corect administrată.
• Din păcate, multe lucruri care ar trebui totuși spuse rămân nespuse. Așa că o să îmi iau inima în dinți și o să fac câteva remarci. Le scriu pentru mine însumi, ca note de jurnal de psihiatru, dar le și public, pentru că s-ar putea să nu pot face o versiune mai structurată prea curând.
• Sunt limite clare în ceea ce pot spune. Ar fi incorect să emit diagnostice prezumtive și chiar și să-mi dau cu părerea dintr-o poziție profesională despre o speță pe care nu am examinat-o. Regula Goldwater etc. Așa că nu o să o fac.
• De fiecare dată când un eveniment a cărui absurditate atinge asemenea magnitudine, oamenii flămânzesc după explicații, după sens, după o poveste coerentă care să îi ajute să integreze informația și să poată depăși, astfel, trauma. E ca un meteorit care lovește Pământul, unda de șoc se simte peste tot. Chiar dacă nu ai fost strivit de bolovan, chiar dacă locuința ta e încă în picioare și nu cunoșteai victimele, tot ești lovit de revelația faptului că atmosfera nu te protejează atât de bine pe cât credeai, că există probabilitatea ca într-o zi, când te aștepți mai puțin, să ți se întâmple și ție. Și atunci cauți explicații și, dacă nu le găsești, începi să fabrici scenarii, ca să poți să te pregătești cumva pentru o asemenea catastrofă. E una dintre funcțiile de bază ale minții umane. Publicul tolerează mai ușor o crimă, să zicem, de tip mafiot, pentru că acolo există o poveste plauzibilă, inteligibilă, decât o crimă de neînțeles. Chiar și un act terorist e mai tolerabil decât lipsa totală de sens. Empatia e necesară, chiar și faţă de criminali. Nu poți judeca fără ea.

Continue reading “Câteva note despre crimă și boală mintală” →

“Cine sunt eu?”  e o întrebare imposibilă. Conține în sine propriul ei paradox. Căci răspunsul, oricare ar fi el, prin simpla lui enunțare devine un obiect. Iar „cine” e mereu subiect.

Suntem cine suntem, nu ceea ce suntem, spune un vechi adagiu apocrif.  Ar trebui așadar să avem două verbe „a fi” diferite, unul referitor la identitate , altul la atribute tale. Poți să ai diverse meserii, psihiatru, macaragiu, pianist, etc, dar asta nu înseamnă că Ești un psihiatru, macaragiu, pianist. Oricând poți înceta a mai fi pianist, că vrei sau că nu vrei, dar nu poți înceta să fii tu însuți, atâta timp cât trăiești.

Și cu toate astea, absorbim mult din ceea ce suntem în ceea Suntem, ne amprentează puternic identitatea, într-atât încât, atunci când încetăm a mai fi acel lucru, e întotdeuana o traumă, o ruptură dureroasă. Continue reading “Suntem cine suntem” →

Mica știre a zilei de ieri este că „o manea” a lui Carmen Șerban are un videoclip filmat în biblioteca facultății de medicină din București. Marile știri sunt altele mult mai nasoale, dar cred că merită să ne aplecăm nițeluș și asupra ăsteia. Și nu doar pentru că a explodat cu mare fâs pe facebook, stârnind vechea dezbatere ciudată pro/contra-manele. Am avut flash-backuri de acum douăzeci de ani, când manelele erau main-stream și Marius Tucă făcea talk-show cu invitați Pruteanu și Adrian Copilul-Minune.

Iată-l, în toată splendoarea lui autotunată:

Chestia de mai sus a generat ditamai revolta. Mulți studenți la medicină, mulți medici foarte supărați pe treaba asta. Argumentul principal e că asocierea UMF cu manelele e o josnicie, ceva ce afectează prestigiul înaltei caste a medicilor. Am văzut și eu videoclipul, nu mi s-a părut nimic în mod special josnic la el, un cântecel de dragoste pentru mase, cum ies pe bandă rulantă zi de zi. Se vede la final conturul unor fese, dar, în perspectivă, practic fiecare videoclip pe care îl încasăm de la televizoarele atârnate pe holurile tuturor instituțiilor din toată țara care își permit televizoare (inclusiv unele spitale de stat din Capitală) include o imagerie foarte senzuală, într-atât încât ea a devenit norma și nu mai șochează pe nimeni. De altfel, nu cred că fundul respectiv a revoltat oamenii, ci conceptul în sine de „manea”.   Continue reading “Manelele și facultatea de medicină” →

Cum se transformă anxietatea în depresie

– poem în proză non-fiction –

Mai întâi e anxietatea.

De multe ori goală de orice gând și orice logică, atacându-te în plină zi senină, când erai în plin avânt, sau când te ridicai de jos, sau când dormeai.

Ca să eviți tigrul care pândește din iarbă, ajungi să nu mai faci multe lucruri.  Nu mai urci pe munte, nu mai mergi cu metroul, cu liftul sau chiar nu mai mergi deloc, nu mai scrii romanul ăla, nu mai ceri promovarea, nu mai vrei promovarea, nu mai dormi, nu mai privești afară pe fereastră, ci doar înăuntru, sub epidermă, unde e întuneric și tigrul s-ar putea ascunde mai bine. Dar tigrul deja te-a prins, te ține de gât. Nu simți nodul ăla acolo?

Mai întâi e doar anxietatea. Apoi vin gândurile. Pentru fiecare lucru pe care ai vrea să-l faci, sunt o mie de gânduri care te împiedică să îl faci. Toate pline de anxietate. Că nu poți, că nu ești bun, că o să mori. Că ești mai în siguranță dacă nu.

Dar nimeni nu poate fi anxios la nesfârșit. La un moment dat, anxietatea seacă, iar pe albia ei uscată se vede doar oboseala.

Dar gândurile rămân. Gândurile sunt foarte puternice, nimeni nu le dărâmă. Omul e o trestie gânditoare, și de aici vine toată puterea și slăbiciunea lui. Rămân gândurile, golite de orice anxietate și pline de o hotărâre care nu e a ta. Și de fiecare dată când ai vrea să faci ceva, ele vor fi acolo, spunându-ți nu.

Și pentru că totul trebuie să aibă o logică, dacă stai de vorbă cu gândurile astea, justificări o să fie, destule: că nu poți, că nu ești bun, că o să mori. Dar fără anxietate. Și toate par adevărate și logice, logica nimicului, logica entropiei și a disperării.

Și pac! ești deprimat(ă).

Adu-ți aminte de unde a pornit totul. De la un tigru invizibil, pe vremea când erai în plin avânt. Adu-ți aminte că, împotriva tuturor dovezilor, afară era soare și s-ar putea să mai fie încă. Ce ai pățit tu nu e Universul Indiferent, ci doar o rană. Iar rănile se vindecă.

Cere ajutor.

Acum câteva luni, un reporter de la o televiziune cunoscută m-a sunat să mă întrebe ce părere am despre ultimele rapoarte ale OMS, conform cărora rata depresiei a crescut alarmant de mult în ultimii 10 ani, inclusiv la adolescenți și copii.

Luat puțin pe nepregătite (oricum nu sunt în elementul meu în comunicările telefonice), am răspuns că o parte din această creștere ar putea fi explicată de faptul că știm mult mai bine să recunoaștem și să tratăm depresia, și asta nu doar noi, specialiștii, ci societatea în general. Am mai zis că, deși suntem încă departe de lumea ideală, stigmatul și rușinea au mai dat înapoi, se vorbește mai mult despre depresie și oamenii îndrăznesc mai ușor să ceară ajutor, și că toate astea sunt lucruri bune.

Cum era de așteptat, reporterului nu i-a plăcut răspunsul meu. „Dați-mi ceva cu care să lucrez!” m-a rugat el. „Nu e depresia o boală groaznică?” Ba da, sigur că e. Dar asta o știați deja. Sau mă rog, poate nu o știați, și de abia acum înțelegeți. Ce să fac, să emit niște profeții zguduitoare despre cum depresia va veni din cosmos și ne va mânca pe toți? Că e consecința viciilor vieții moderne? „Bine, vă mulțumesc, la revedere”. Schimbul nostru de replici nu a ajuns în reportajul final.

Scrie în comunicatul oficial OMS că noile cifre trebuie să fie un „wake-up call” către cei responsabili, cum că sănătatea psihică are nevoie de mai multe resurse, de mai multă finanțare, și că stigmatizarea trebuie să înceteze. Din punctul acesta de vedere, reporterul avea dreptate: noi, profesioniștii, nu trebuie să încetăm a atrage atenția asupra gravității problemei. Deși nu cred că reporterul s-a gândit la asta, ci doar la coloratura cât mai anxiogenă care face ca un reportaj să se vândă bine audienței.

Nu trebuie să comitem păcatul numit wishful thinking, dar nici nu trebuie să credem clișeul obosit cum că „depresia e boala secolului”. Depresia a fost împreună cu omenirea încă de la începuturile ei. Sigur, există factori care ar putea să o facă mai prevalentă, și primul care îmi vine în minte e urbanizarea. Dar e la fel de adevărat că, timp de secole, societatea occidentală a ales să ignore cât a putut de mult problema depresiei, cu excepția ocazionalului tratat excentric de genul Anatomiei Melancoliei și relegând cazurile grave, de neignorat, superstiției, demonologiei, păcatelor și patimilor. Datele actuale spun că în jur de o cincime din toți oamenii de pământ au sau vor face o tulburare depresivă, dar suspectez că semințele depresiei există în fiecare dintre noi. „Sigur, ești psihiatru, vezi numai depresii peste tot”, veți zice, și vă voi răspunde că nu pretind că suntem cu toții deprimați, dar cred că nimeni nu este cu adevărat imun la depresie.

Cu alte cuvinte, depresia nu este o chestiune extraterestră. Nu este invazia morților-vii, nu este apocalipsa, nici o molimă adusă de șobolani din continente exotice. Este alienantă, dar nu este Alien Resurection. Aici e paradoxul ei: deși distrugătoare de omenie, e în același timp profund umană. N-am fost feriți până acum de ea, ca dintr-o dată să o descoperim ca pe un cal troian. Existăm alături de ea de atâta vreme, încât o regăsim în istoria și cultura fiecărui neam, în mitologie, în filosofie, în artă, în toate întrebările grave. Depresia e entropia în creștere, e lipsa de sens, e ubicuitară precum absența vieții alături de ființele vii, și doar felul în care luptăm cu ea diferă: singuri sau împreună, în tăcere supusă sau cu furie zgomotoasă, ajutați sau oprimați.

Dar sigur că e mult mai ușor să ne gândim la depresie – și deci la depresivi – cum ne gândim la imigranții de la Răsărit, sau la alte fantome paranoide de care ne putem dezice, pe care putem refuza să ni le asumăm, de care noi, cei „sănătoși”, trebuie neapărat să ne speriem, ca de o știre la ora 5.

Desigur, fiecare are motivele lui particulare de a-și iubi pisica și asupra acestora nu am nimic de zis. De pildă, pisica noastră, Mavis, când era mai mică, dacă observa că sunt treaz, noaptea, în pat, frământat de evenimentele zilei, se băga undeva în sufletul meu și începea să toarcă din răsputeri până când adormeam. În plus, după ce o ființă devine a ta, dragostea subzistă de una singură, chiar și fără motive.

Și nu vom vorbi nici despre aplicațiile practice ale prieteniei cu pisica cum ar fi îndepărtarea rozătoarelor și a altor paraziți.

În acest text vom trata însă despre motivele generale și ultime. Și acestea sunt motive mai ales estetice. Pisica este o operă de artă în sensul propriu și clasic al sintagmei.  Mai întâi, pisica este o imitație a naturii sălbatice, în care găsim ceva ce nouă ne lipsește. Admirăm pisica pentru grația ei ucigașă și nonșalantă. Privesc două mâțe cum se joacă, imitând vânătoarea sau vreo luptă pe viață și pe moarte, și găsesc fiecare mișcare, fiecare gest, fiecare mesaj, ca fiind desăvârșit și maiestuos. Asta pentru că mâțele sunt prădătoare naturale, care au avut un timp enorm să evolueze și să-și rafineze felul de a fi. Mâțele sunt inconștiente de frumusețea lor: ea e firească și automată. Omul este și el ucigaș, dar nu în mod natural și frumos. Omul e la origine o maimuță care, neavând avantajele evoluționare ale prădătorilor, a folosit ca substitut ura și cruzimea ca să se ridice deasupra lanțului trofic și, de pilă, să extermine întreaga megafaună de pe planetă.

Din fericire pentru ele, pisicile nu sunt megafaună. Ele sunt micuțe. Și tocmai de asta putem să le iubim: pentru că nu ne amenință, pentru că ne putem uita la ele așa cum ne uităm la un film sau la un tablou, în deplină siguranță, trăind sentimentul estetic al firii lor carnivore, dar apărați de bariera dintre opera de artă și privitor. Putem chiar spera să fim ca ele, le putem maimuțări pasul ușor, loviturile rapide de gheară, privirea directă și inocentă cu care fixează șoricelul victimă, senzualitatea dezlănțuită.  Dar în final tot ceea ce este maimuțăresc ne va sta în fire, nicicând nu vom fi pisici, și va trebui să le avem mereu aproape ca să umple acest gol din noi.

Da, există în noi un gol în formă de pisică. Dacă vreți să vedeți cum arată, priviți, de exemplu, desenele lui Louis Wain. Și din cauza lui le iubim, cel puțin la început, în mod generic.

…nu există, bineînțeles, dar ne-o putem imagina. Pentru mine, e consultația în care vorbesc cel mai puțin, aproape deloc. În care povestea, vorbește de la sine, nestingherită, limpede pentru toată lumea, fără termeni tehnici, fără traducători, iar eu am nevoie doar de cinci minute de explicații din cele șaizeci. În rest doar ascult.

E mai mereu un semn rău când eu însumi vorbesc prea mult. Ei, ne descurcăm oricum, că doar nu de bine vine lumea la doftor.

Dar pentru dvs, cum ar fi consultația ideală, la psihiatru și la orice medic în general?

În istmul dintre momentul în care m-am hotărât „să mă fac doctor” și intrarea la facultatea de medicină, unul dintre lucrurile care mă îngrijora era întâlnirea cu cadavrul, la lecțiile de anatomie. Mă consideram o fire destul de sensibilă și nu reușeam să-mi imaginez, înainte de fapt, care vor fi fost reacțiile mele intime, viscerale, atunci când voi fi în prezența a ceea ce fiecare dintre noi va deveni până la urmă. Atât de tare mă îngrozea perspectiva acelui rendez-vous preliminar cu inevitabilul încât, de fapt, nici nu reușeam să mă gândesc cu adevărat la el. Era ca o gaură neagră mintală în jurul căreia dădeam largi târcoale anxioase. Cu toate corolarele logice: dacă nu eram în stare nici cu gândul să mă apropii de produsul morții, cum aș fi rezistat mai târziu în prezența sângelui, sputei, puroiului și celorlalte produse patologice care fac parte din rutina zilnică a doctorului? Poate că ar fi fost mai bine să îmi aleg altă carieră, cugetam. Politehnica, cum zicea tata, sau ASE-ul, cum zicea mama.

Dar am făcut ceea ce orice om e nevoit să facă de mai multe ori în viață: am închis ochii și am făcut pasul.  Continue reading “Un examen picat” →