Marea provocare a psihiatriei de astăzi este obiectivitatea.

Nu e o provocare nouă: de-a lungul timpului, psihiatrii au crezut într-o cauză organică, observabilă de un terț, a bolii mintale, și au tot căutat-o. Exemplul cel mai elocvent e poate Emil Kraepelin, „părintele nosologiei psihiatrice”, care intenționa să-și fundamenteze clasificarea bolilor psihice prin studii anatomo-patologice, disecții ale creierelor persoanelor care suferiseră de asemenea tulburări. Reușita i-a fost parțială și conceptualizarea imperfectă: spre exemplu, pentru că nu găsise nicio leziune vizibilă cu ochiul liber în cazul psihozei maniaco-depresive (astăzi numită tulburare bipolară), a conchis că e vorba despre o „psihogenie”, adică o boală cu o etiologie pur psihologică. Opoziția dintre psihogenie și endogenie (boala produsă de o leziune a corpului) e mai veche: Charcot, la jumătatea sec. XIX, considera că „isteria” e o boală organică; elevul său, Babinsky, era de părerea opusă: că isteria este atât de diferită de marile suferințe neurologice (cele cu cauze organice mult mai clare), că nu poate fi considerată decât de origine pur psihologică. Continue reading “Psihiatria – știință sau filozofie?” →

Sindromul psihotic este sinonim cu pierderea capacității de a “testa” realitatea convențională, adică de a o percepe și de a se adapta la cerințele ei. Desigur, cu toții suntem mai mult sau mai puțin adaptați la realitate, și cu toții o percepem în felurile nostre unice, dar persoana psihotică are niște modificări frapant anormale ale acestor procese, care se traduc, în termeni medicali, prin idei delirante și halucinații. Continue reading “Experiența subiectivă în psihoză” →

Despre patologia consumului de tutun s-ar putea scrie mai multe volume. Pentru psihiatru, tutunul prezintă un interes aparte: consumul este mult mai mare la persoanele care au fost diagnosticate cu tulburări psihice – dublu față de populația generală, și mult mai mare la persoanele cu psihoze cronice, cum e schizofrenia. La persoanele cu schizofrenie, fumatul poate să capete proproții catastrofice, iar lăsatul de fumat este remarcabil de dificil, chinuitor pentru fumătorul psihotic, și uneori practic imposibil. Nu se știe prea bine de ce, deși teorii sunt destule. Asta în condițiile în care nu există strategii studiate pentru lăsatul de tutun, dedicate acestor oameni, al căror acces la serviciile medicale generale e de asemenea îngreunat, și care astfel își văd viața considerabil scurtată. Nu există psihiatru care să nu se fi lovit frontal de problema dependenței de tutun în rândul pacienților săi. Provocarea este atât de mare încât ne-am aștepta să vedem mai des alianțe și colaborări între psihiatri și pneumologi (medicii bolilor respiratorii) împotriva inamicului comun. Continue reading “Psihosociologia consumului de tutun in Romania” →

Orice tulburare psihică ce se însoţeşte de anxietate este un cerc vicios.

Anxietatea este, până la un punct, o reacţie fiziologică, normală. Este acea stare care ne pregăteşte să facem faţă unui pericol potenţial, încă neprecizat. Pentru că organismul omului de azi e practic identic cu cel al lui Homo sapiens de acum zece mii de ani, acest răspuns fiziologic este dedicat unor pericole asemănătoare celor străvechi, cât se poate de concrete, în care omul trebuia să facă faţă unor provocări fizice: trebuia să fugă sau să se bată, la propriu. În timp ce, la nivelul conştiinţei, se instalează starea subiectivă pe care o numim anxietate, un întreg compartiment al sistemului nervos autonom, vegetativ, numit sistem simpatic, generază modificări obiective: inima bate mai tare, pentru a aduce sânge la muşchi, în caz că va trebui să fugim; respiraţia se intensifică, pentru că s-ar putea să avem nevoie de oxigen mai mult; vasele de sânge se dilată, din aceleaşi motive. Continue reading “Cercul vicios al anxietăţii” →

Eram rezident într-un spital universitar de psihiatrie. Amfiteatrul clinicii avea un paznic bătrân. Paznicul suferea de o foarte veche psihoză cronică.  Psihoza nu mai era activă, însă omul își găsise o umilă utilitate în singurul loc în care fusese cât de cât acceptat de-a lungul lungii sale vieți: spitalul de psihiatrie – ceea ce în sine e o poveste banală și tristă. Își făcea datoria cu o strictețe de care niciun angajat obișnuit nu ar fi dat dovadă: nimeni, absolut nimeni nu intra în amfiteatru fără aprobarea oficială, sau neînsoțit de persoane oficiale. Continue reading “Psihiatria și violența în societate” →

Acum mai mulți ani, pe vremea când eram medic rezident într-un stagiu de neurologie, l-am întâlnit pe tânărul domn S., care suferea de nouă ani de o boală rară neurologică. Boala, un fel de sindrom distonic, era atât de rară, încât nimeni nu a putut măcar să-i pună un nume, să o recunoască, pe scurt, nimeni nu știa ce avea, în mod precis. Domnul S. cunoscuse, prin forța lucrurilor, foarte mulți medici, din țară și străinătate, și primise o largă varietate de tratamente, care îl ajutau într-o mică măsură. Poziția mea de rezident de psihiatrie într-o clinică ne-psihiatrică a fost mereu privilegiată: ca outsider, învățam lucruri unice. Am stat așadar de vorbă cu domnul S. despre care vă povestesc, nu ca neurolog în căutarea unui răspuns, ci ca un om stând de vorbă cu un alt om.  Continue reading “Curiozitate” →

Într-un model structuralist al personalităţii, psihiatrul cercetător C.R.Cloninger vorbeşte despre straturile psihicului uman. El utilizează termenul psihic, psyche, în sensul său real, retrâns, şi anume acel compartiment evoluat al minţii umane la baza căruia stă conştiinţa de sine şi memoria episodică. Stratul fundamental, cel mai de “jos”, l-ar constitui identitatea (sau conştiinţa identităţii, certitudinea că existăm). Dacă acest strat e afectat, ne aflăm la poarta bolii psihice. Pe fundamentul identităţii se construiesc straturi superioare: conştiinţa adevărului, conştiinţa frumosului, conştiinţa binelui.

În acest post va fi vorba despre frumos. Continue reading “Frumosul cotidian – un paradox urban” →

De Moș Valentin, m-am gândit să reiau un text, apărut pe blogul personal, în care e vorba despre teoria iubirii, aşa cum o vedea acum vreo aproape 40 de ani sociologul şi amorologul John Alan Lee, în cartea „The colours of love”. Mi s-a părut suficient de drăguţă pentru a fi rezumată aici; cât despre valoarea ei de adevăr, vă las pe domniile voastre să judecaţi.

Teoria lui Lee începe printr-o analogie. Spune că putem asemui iubirea cu culoarea. (Prin asta spune, implicit, că iubirea este o experiență primară a conșiinței, o noţiune simplă, ireductibilă şi inexplicabilă printr-un sistem mai simplu). Nu poţi defini roşul sau albastrul, ele se autodefinesc – la fel şi iubirea. Continue reading “Tipuri colorate de iubire” →

Eficacitatea simbolică este titlul unui eseu faimos al lui Claude Lévi-Strauss, din 1949, inclus în volumul Antropologie Structurală. Dacă sunteți medici sau antropologi, probabil știți deja despre ce e vorba. Dacă sunteți francofili, puteți citi integral articolul, aici. Continue reading “Eficacitatea simbolică” →