Una dintre consolările faptului că am început să îmbătrânesc este iluzia că aș fi mai înțelept, care e patognomonică pentru lipsa de înțelepciune. Nu din exces de experiență sau inteligență scriu așadar această scrisoare către un coleg mai tânăr. Ci pentru exercițiu. Borges are două povestiri în care un Borges vârstnic se întâlnește cu el însuși, mai tânăr, și stau de vorbă. Poate că e un exercițiu absurd și inutil, ca toate lucrurile făcute de amorul artei, dar am o bănuială instinctivă că nu e, într-atât încât vă recomand și vouă ca din când în când să stați de vorbă cu versiunile dumneavoastră mai tinere. Ele nu sunt dispărute, moarte fără să lase cadavru, ci continuă să ducă o viață secretă undeva în ghemul încurcat al memoriei.

Să zicem, așadar, că într-o zi, plimbându-mă în zona Eroilor și intrând în parcul Facultății de Medicină, undeva lângă bustul crăpat al lui Avicenna, dau peste mine însumi, la 19 ani, citind o cărțulie cu povestiri de Borges, înaintea lucrărilor practice de anatomie. După formulele introductive de binețe, încep a debita sfaturi și revelații despre prezent, pe care eu-cel-mai-tânăr le ascult politicos. Continue reading “Scrisoare către un student la medicină” →

Am asistat şi am participat săptămâna aceasta la o juxtapunere de opinii, organizată de Hotnews, privind plăţile informale în medicină. Întrucât o dezbatere înseamnă un schimb activ de opinii, şi nu doar alăturarea acestora, profit de onoarea de a scrie înViaţa medicală pentru a-mi dezvolta punctul de vedere.
Mai întâi, o observaţie lingvistică şi etnografică. De dragul convenţiei, voi folosi în cele ce urmează aceeaşi terminologie pentru plăţile informale utilizată în dezbatere: „plic“. Ştiam deja că limba română deţine recordul la numărul de termeni sinonimi, şi cu cele mai diverse etimologii (latină, slavă, germanică, otomană etc.), pentru a desemna plăţile informale. Acest câmp lexical continuă şi astăzi să se extindă. Ca pentru orice argou, acest lucru se întâmplă din două motive. Întâi pentru că „plăţile informale“ sunt aici o constantă indiferent de sfera de influenţă şi contextul cultural şi istoric. Apoi pentru că simţim mereu nevoia să ne ascundem după eufemisme sau cuvinte de cod. Pe măsură ce un termen se devalorizează (nimeni nu mai e păcălit de termenul „ciubuc“), apare nevoia de a păstra camuflajul, inventând unul nou. Sinecdoca „plic“ e mai uşor de utilizat în public decât „şpagă“ sau „ciubuc“, dar e tot un eufemism sau un cod: utilizându-l, transmitem, fără să vrem, mesajul implicit al ascunderii, ilegalităţii şi imoralităţii, chiar dacă intenţia noastră a fost exact cea opusă, de a benigniza fenomenul. E o dublă lamă. Continue reading “Plicul este condiționare implicită” →

Societatea noastră democratică nu este una egalitară. Putem să o asemănăm cu un imobil cu mai multe etaje. Stăm fiecare la etajul lui, și interacționăm foarte puțin cu cei de la etajele de mai sus sau de mai jos, deși ne întâlnim uneori pe coridor. Până de curând, puteam fi siguri pe podeaua etajului nostru, ca și când ar fi fost pământul însuși. Puteam conta pe faptul că nu vom cădea la nivelul inferior, că vom rămâne undeva la mijloc, plătindu-ne taxele și impozitele și câștigându-ne pâinea și vacanța ocazională în Grecia.
Astăzi însă, imobilul nostru social a devenit scheletic. Structurile de rezistență încă sunt acolo, bârne și grinzi și o bună parte din pereți. Dar ca să nu cazi, trebuie să fii atent pe unde mergi. Traiul a devenit un mers pe bârnă. E ușor să-ți ții echilibrul când bârna nu e suspendată la înălțime. Dar când dedesubt e vizibil abisul, care a fost dintotdeauna acolo, ascuns privirii noastre de podeaua socială, fiecare mișcare, și cea mai simplă, mai banală, devine extrem de prudentă.
Nici dacă vrei, nu îndrăznești să te dispensezi de anxietate. Corpul tău nu te lasă, pentru că îi e frică de căderea în gol. S-ar putea să nu cazi niciodată – într-adevăr, majoritatea dintre noi păstrăm nivelul – dar de liniște, confort, perspectiva viitorului, nu mai poate fi vorba. Totul este un etern “acum”, concentrat în următorul pas pe bârna vieții de zi cu zi.
Nu ai unde să te muți, fără să sari peste niște râpe. Poți să faci saltul și să sper că aterizezi în picioare într-o lume mai solidă, sau să te obișnuiești cu situația. Să nu dormi prea adânc noaptea, ca să nu te rostogolești din greșeală de pe bârnă. Să nu pierzi niciun moment controlul. Să te gândești mereu la ce e mai rău și doar la ce e mai rău, ca să poți să previi dezastrul.
Ce vreau să zic e că anxietatea înseamnă suferință, dar înseamnă și reziliență. E normal să te temi, în condițiile date. Desigur că se poate și mai bine, dar nu întotdeauna prin “nesimțirea” pe care ne-o dorim uneori cu ardoare, ci prin solidaritate, persistență, echilibru (echilibrul se învață) și uneori curajul de a mai sări peste râpe.

Medicii generaţiei mele (suntem încă tineri) s-au format înainte de debutul „oficial“ al crizei economice. Când zvonurile de peste ocean s-au transformat în valul în care ne scăldăm astăzi cu toţii, eram deja practicanţi. În pregătirea noastră, „factorii psihosociali“ implicaţi într-o patologie erau elemente care trebuiau menţionate, „bifate“ într-o prezentare de caz, dar care rămâneau în afara sferei noastre profesionale. Erau treaba altora, şi, între noi fie vorba, nici nu prea credeam în rolul lor.
Recent, am avut de ţinut o prelegere despre riscurile şi suferinţele legate de consumul de alcool. Ştiam că auditoriul va fi compus din angajaţii unei companii, dar am aflat târziu că era vorba despre o uzină, unul dintre acei mamuţi industriali din vremea comunismului în care pâlpâie o viaţă artificială capitalistă. Prezentarea mea în format electronic a fost aşadar inutilă: am primit echipament de protecţie şi am vorbit muncitorilor, direct pe secţia de producţie, în picioare şi în zgomotul utilajelor. Am vorbit despre toxicitatea somatică şi despre efectele asupra creierului, despre mecanismele dependenţei comportamentale, am arătat poze cu atrofii cerebrale etanolice şi am descris etapele teoretice ale drumului spre abstinenţă, de la sevrajul în spital la prevenirea recăderilor în comunitate. Am fost ascultat cu atenţie şi cu un respect pe care probabil nu-l merit, precum şi cu o doză de suspiciune. Iar la final am ascultat întrebările, realizând că, de fapt, fusesem foarte departe de inima problemei. Lucru pe care, de altfel, îl bănuiam de la început. Continue reading “Lecția pe care am învățat-o într-o uzină” →

Tulburările de memorie pot apărea în instanțe foarte diverse. Lăsând la o parte exemplele cotidiene, și referindu-ne strict la patologie, probleme grave de memorie pot fi prezente atât în demențe cât și în tulburările depresive. În depresie, ele sunt variabile, dar uneori sunt atât de serioase încât seamănă cu demența, și unii psihiatri le-au și numit așa: pseudodemențe. Cu tratament antidepresiv, pseudodemențele însă au un prognostic mai bun: odată cu remiterea depresiei, memoria își poate reveni complet. Asta pentru că, deși atât demențele cât și pseudodemențele au cauze biologice, primele sunt și consecința unor defecte structurale (moartea neuronală), în timp ce cele din urmă sunt în mult mai mare măsură doar funcționale (chiar dacă depresia prelungită duce și ea la moarte neuronală.
Există un test simplu, deși nu întotdeauna sigur, pe care psihiatri îl învață repede pentru a face diferența dintre cele două. La o întrebare precisă, care testează memoria, persoanele deprimate răspund de regulă „nu știu”, sau „nu pot să-mi aduc aminte”. Persoanele cu demență fac altceva: dau un răspuns greșit. Uneori flagrant greșit, chiar fantastic, ca o poveste care umple un spațiu gol, fenomen numit „confabulație”. E mai mult decât o simplă minciună, este un reflex al creierului nostru, acela de a umple spațiile goale și de a încerca să reînnoate firul poveștii, așa cum poate. Lucrurile se petrec inconștient: dacă mecanismele conștiinței ar fi intacte, absurdul ar fi perceput și reflexul cenzurat. Persoana deprimată este conștientă de eșecul memoriei, și nu confabulează, pur și simplu se recunoaște înfrântă. Continue reading “Dependența de superficialitate” →

În ultima vreme, activitatea mea internautică a fost mai slabă: viața reală își revendică drepturile. Am destul de multe de făcut, sunt părinte a doua oară, deschid mult mai rar calculatorul. Nu numai că scriu mai rar, dar nu sunt foarte prompt în răspunsul la întrebări, lucru pentru care vă cer scuze.

Intenționez să redevin activ aici cât mai curând. Între timp, vă împărtășesc un text pe care l-am scris mai demult, când eram încă medic rezident.  Nu e reportaj, ci o ficțiune, o speculație. Pe atunci nu aveam un blog medical, dar cred că nu e incompatibil cu actuala mea politică editorială.

…

Între oamenii pe care i-am cunoscut în ultimii ani se află şi B., coleg de facultate şi apoi confrate. Îl văd destul de rar de la o vreme. B. a luat rezidenţiatul din prima încercare şi e rezident pe boli de rinichi, însă ştiu că probabil se va lăsa de medicină. După un prim an de rezidenţiat furtunos şi plin de entuziasm, cu multă pasiune atât pentru clinică cât şi pentru cercetare, B. a avut o abruptă scădere de ritm, a încetat să mai înveţe, nu s-a mai dus la nici un congres, s-a depărtat de colegi. Ştiu că în acea vreme, o mătuşă îndepărtată, al cărei unic moştenitor nefericit este, a renunţat să mai iasă din casă, să mănânce, să se spele, să trăiască, şi s-a aşezat în pat. B. s-a trezit, aproape peste noapte, că trebuie să aibă grijă de ea. Nimeni altcineva nu o putea face, alte rude mai apropiate femeia nu mai avea, iar cele mai depărtate, ştiind că minuscula şi mizera garsonieră urma să-i revină oricum lui B., obligându-l moral, au încercat şi au reuşit fără prea mari probleme să uite că bătrâna a existat vreodată. Continue reading “Dilema domnului B.” →