Acum mulți ani, am plecat într-o călătorie împreună cu câțiva oameni. Am petrecut câteva zile împreună, și, la final, părea că devenisem cei mai buni prieteni din lume, că era începutul a ceva nemaipomenit.
Desigur, nu a fost așa: ceea ce părea un început de fericire era de fapt totul și se și terminase. În anii care au urmat ne-am întâlnit foarte rar și nu știm unii de viața altora.
Fenomenul ăsta mi s-a mai întâmplat de puține ori, doar că acum sunt bătrân și înțelept, și nu mă agăț de tânjirea ce vine după un astfel de pseudo-început. Încerc să mă bucur de rarissimile întâlniri care, dacă aș fi superstițios, aș zice că s-au mai întâmplat în altă viață, sau prefigurează o altă viață viitoare sau inexistentă sau ideală sau fictivă, una pe care nu am suporta-o sau nu pe care nu o merităm. Durează foarte puțin și nu se repetă. Sunt un dar.
Acum câțiva ani am început să pun lanterna pe diferite concepte: prieteni, soți, soațe, părinți, profesori, etc. Rând pe rând s-au golit toate de sens. Dacă însă intervine un mecanism care dezamăgit zice că no, nu am nevoie de prieteni, balansez în partea aia de mămăligă dezamăgită.
Au trecut mulți ani și azi fiecare om cu care te oprești la un bună ziua, îți este prieten, apoi pleacă fiecare în treaba lui și nu cari pe nimeni emotional, în cârcă.