Una din marile dificultăți ale oamenilor e accesul la realitate. Nici măcar nu știm prea bine ce e realitatea asta, filosofii își bat capul până în ziua de azi.

Pentru psihiatru e relativ simplu, realitatea e o funcție indispensabilă a minții, mai precis a conștiinței. Dacă acea funcție e afectată, poți căpăta o psihoză, adică avea percepții și gânduri flagrant false sau anormale, dar care sunt imune la îndoială: par mai reale decât realitatea, niciun argument nu le clintește, în jurul lor mintea se organizează frenetic pentru a le îngloba, producând o pseudo-realitate, o narațiune care dă un oare care le dă un simulacru de sens, făcându-le tolerabile și deci cronice, fenomen numit delir. Asta, așa, foarte schematic și pe scurt.

Zilele astea trec printr-o criză personală, din cele prin care trecem toți: boala subită unui părinte, cu multe incertitudini despre viitor. Genul de eveniment neașteptat care îți schimbă viața într-o secundă.

E interesant, pentru mine, psihiatrul, cum realitatea anterioară evenimentului nu mai pare deloc reală. Rutina mea, nemulțumirile mele, preocupările mele, speranțele mele, par niște iluzii fără prea mult sens. Noua realitate, cu care mă lupt, în jurul căreia mintea mea se organizează frenetic, e mult mai reală. Într-un fel, exact ca delirul, doar că nu e nimic ireal, din contră, suntem în cealaltă parte, a urgenței, a hiper-realității.

Nu e nevoie de un eveniment acut, traumatic, ca să treci prin așa ceva. Nevroza, într-un fel, e același lucru. În depresie, în anxietate, suntem copleșiți de hiper-realitate, uneori cu intensitate delirantă.

Mai mult decât atât, deși coloratura emoțională a acestor dezechilibre este în mod covârșitor negativă, nu e mereu așa. Există și o hiperrealitate extrem de pozitivă, de frumoasă chiar, dar nici pe aceea nu o suportăm prea multă vreme, ne rănește.

Realitatea e așadar un spectru. Și miza sănătății noastre psihice nu e o ecuație liniară, ci un efort perpetuu de a rămâne într-o zonă nu întru totul reală, pentru că e în bună măsură împachetată de mintea noastră, aranjată astfel încât să fie previzibilă și predictibilă, să se preteze șabloanelor, să fie parțial artificială și abstractă. De asta realitatea nu exclusiv natural, extra-omenesc, ci o suprafață dintre noi și un exterior care, dacă nu am fi noi, tot nu ar exista.

(PS: postarea această și cele viitoare pot fi citite și la substack. În viitorul apropiat, în care plănuiesc să scriu mai mult, voi întreține ambele site-uri, dar, după ce mă lămuresc mai bine cu butoanele de acolo, e posibil să ne mutăm de tot. Dar eu sunt același.)