Imi vin ciudat hainele astea ale vârstei mijlocii.

Pe de o parte, mi se pare că viața, până acum, a trecut extrem de repede. Lucrez în același loc de paisprezece ani, locuiesc în același cartier dintotdeauna. Parcă nici n-am început drumul.

Pe de altă parte, nu mai e deloc același cartier. De când stau eu în el (dintotdeauna, cum am zis), toate casele s-au dărâmat și s-au construit altele.

Pe de altă parte, privind înapoi, către copilăria mea care parcă a fost ieri, parcă privesc spre un abis. Copilăria mea cu miros de tren și apă dulce, cu nenumărate frici copilărești – nostalgia te face să uiți de ele, dar mă străduiesc să mi le amintesc, sunt acolo.

Și dacă privesc către ziua de azi, e tot un abis. În ce loc ciudat am ajuns, în care trupul doare și spiritul e obosit și flămând, în care nimic nu e sigur, lumea urăște la întâmplare și nu mai poți schimba nimic.

De asta n-o să scriu niciodată cartea în care toate rândurile astea adunate de 18 ani încoace și-ar găsi liniștea și ordinea, pentru că vreau ca ea să existe doar în viitor, astfel mă pot minți mereu că mai există un viitor…

(Titlul e un citat din Tagore)