Înțeleg acum vârsta mijlocie. Îmi e tot mai limpede ce nu merge, la mine, la societate, la meseria mea, dar sunt tot mai înțepenit în rutină ca să mai pot face ceva. Nu mai pot nici să schimb ceva, nici să plec. Pot doar să îmi văd de treaba mea zilnică.

Dacă a fost vreo schimbare în bine în ultimii zece ani, în domeniul sănătății mintale, ea nu a venit nici din partea psihiatriei, nici din partea Statului prin instituțiile sale (minister al sănătății, comisii și comitete, legislatori…), Ci de acolo unde ne așteptam, poate, cel mai puțin: de la societate, și de la pacienții noștri.

Pandemia a accelerat deschiderea societății către problemele de sănătate mintală, diminuarea tabu-urilor și stigmatului bolilor psihice, și oamenii cer mai ușor ajutorul decât o făceau în 2010 sau în 2019. Asta pentru că, până la pandemie, orice suferință psihică venea cu iluzia singurătății și rușinii, în timp ce în pandemie și acum, când alături e răzbiu, suferința și îngrijorarea e comună, povestea în care ne aflăm e împărtășită de toți, așa că rușinea nu prea își mai are rostul.

Avem pacienți tot mai educați și mai informați, unii mai informați decât noi, poate nu despre ultimele cercetări privind expresia genetică a receptorilor de serotonină, dar despre cum ar trebui să vorbim despre sănătatea mintală. Și avem pacienți tot mai dispuși să vorbească despre ce li se întâmplă. Ei vorbesc, scriu cărți, devin lideri de opinie.

Ne străduim și noi. Au apărut și la noi cărți de autori cum sunt Cătălina Dumitrescu sau Andrada Ilisan (care sunt psihoterapeuți, nu psihiatri), care sunt priviri lucide și profunde asupra domeniului. Dar sunt doar picături într-un ocean…

Între timp, subsemnatul muncește tot mai mult, mult prea mult, în același timp limitat, și e cu mult dincolo de oboseală, într-un teritoriu ciudat, post-modern, post-apocaliptic, în care se simte ignorant, ignorat și neputincios. Îmi e tot mai greu să vorbesc și să spun ce mă supără și ce nu merge. Când ești om mare, e tot mai greu și mai delicat, ca un rinocer de porțelan. Inclusiv eu însumi. Mă gândesc de zece ori: e adevărat? e necesar? nu rănesc pe cineva când vorbesc? și îmi dau seama că nici eu nu știu răspunsul la întrebările astea. Cât sunt eu de vină? Cât aș fi putut face? Mi-a rămas totuși capacitatea de a vedea, de a fi martor, chiar dacă în rest sunt doar o rotiță dintr-o mașinărie hârbuită și neterminată de atâta timp.

Am ieșit ieri să-mi dezmorțesc picioarele și am ajuns prin Cotroceni. Am nimerit, din fericire, în fundătura Costache Negri. E o piațetă mică, cu o fântână colorată în mijloc și vile vechi împrejur. Cândva, vilele au fost toate gemene: cele de pe stânga identice cu cele de pe dreapta, dar timpul le-a despărțit. Chiar în fundătură, vila Eugenia e în stare bună și mândră, dar geamăna ei vis-à-vis, via Ecaterina, pare părăsită, fără geamuri și fără tencuială. Sper că tencuiala a fost dată jos pentru că va fi reparată și nu demolată. În fața ei, lângă gunoi, erau un morman de lucruri vechi, probabil aruncate din casă. Nu arătau a gunoi, era o ladă de lemn și tot felul de obiecte interesante. Un cuplu tânăr s-a apropiat de vechituri. Ea părea cam rușinată și se cam uita împrejur, să nu fie văzuți. El însă parcă era un copil în dimineața de Crăciun, atingând cu infinită grijă cărțile vechi.

Am vrut să-i zic domnișoarei să nu-i fie rușine, cel mult poate să fie puțin geloasă. Dar nu sunt chiar atât de ciudat încât să inoportunez oamenii, așa că am plecat mai departe, mulțumindu-mă să vorbesc cu pisicile, care abundă în cartier, nu sunt sălbatice pentru că au zgardă, și sunt foarte sociabile și dispuse la taclale.