Am apărut brusc, acum patruzeci și aproape trei ani, într-o mahala bucureșteană obișnuită, ferită prin cine știe ce minune de demolările ceaușiste. În anii 80, mahalaua aia ducea un fel de viață post-apocaliptică tihnită: dusă de mult gloria ei interbelică, cu câțiva gentilomi bătrâni și bârfitori, cu un mic și umil clănuleț de interlopi cuibărit în ograda celei mai vechi case de pe stradă, îmbăiată într-o permanentă și atemporală lumină portocalie de care te fereau cei câțiva tei vechi. Piatră cubică vălurită pe jos, reverbere cu pălărie.

Pentru păcatele mele, n-am reușit să plec prea departe de mahalaua mea matriceală, deși, într-un fel, a plecat ea de lângă miine. Și din mine. Ce n-a reușit Ceaușescu a reușit capitalismul sălbatic și boom-ul imobiliar; vechile case, unele chiar monumente istorice, au fost puse la pământ ca să facă loc unor uriașe blocuri de sticlă. Printre ele, au venit noii locuitori, mult mai bogați decât cei câțiva rămași din cei vechi. La colțul străzii se află acum nu mai puțin de șase-șapte localuri hipstero-gastronomice, ciorbălării, chiftelării, sarmalării, Chez François, un bar de vinuri, trei florării de lux, prăvălii de quiche lorraine și cofetării „cu dichis”. Mașinile sunt mereu parcate acolo pêle-mêle, burghezii shabby-chic stau ciucure cot la cot cu băieții de la Glovo. Diminețile sunt sufocate de trafic, copiii sunt aduși la școală în mașini uriașe, stând cuminți la coadă pe toate bulevardele adiacente. Urmașii interlopuților sunt acum parcagii în zonă. Mahalaua are iar un moment de glorie.

Eu și ai mei am fost, și atunci și acum, niște străini, nimeriți aici din întâmplare, mereu spectatori la peisajul viu din jur, dacă nu cumva suntem toți mahalagiii niște rătăciți, fiecare în lumea lui, nu vorbim între noi, doar împărțim același spațiu înghesuit balcanic, care urăște că e balcanic și se visează Paris. E ciudat, am petrecut patru decenii, cu scurte interludii, aici, și tot aștept să găsesc o casă care, de fapt, încă nu a fost construită.