Îmi e foarte greu să explic de ce m-am făcut psihiatru. Știu că e o alegere veche, am intrat la facultate cu ideea asta în cap. O parte explicată de mediul în care am crescut, de faptul că mama mea, profesoară de limba română, era interesată, printre altele, și de psihologie, și rafturile erau pline de autori clasici ai domeniului. E și o măsură de fascinație narcisică: la urma urmelor, „psihic” vine dintr-un cuvânt grec care a fost folosit și în sensul de „oglindă” (vezi pictura omonimă a Berthei Morissot). Între timp, auto-curiozitatea mea a scăzut considerabil. E și atracția pentru povești. Când eram în clasa a 2-a, am avut o lungă perioadă în care, lăsat singur acasă, nu îmi mai făceam lecțiile, preferând să citesc cărți aiurea de prin bibiliotecă; preferam teatrul, fiind compus doar din linii de dialog, și cred că dialogul narativ m-a atras din copilărie.

Dar mi-am ales psihiatria și din teamă. Mi-a fost teamă să devin chirurg. Nici nu m-am apropiat de ideea asta vreodată, deși era o opțiune validă în facultate. Nici prin cap nu mi-a trecut să desfund artere coronare. Și în general, profesia medicală, cea în care chiar pui mâna pe om, mi-a inspirat un respect vecin cu groaza. Mi-a lipsit aproape cu desăvârșire și spiritul competitiv foarte tipic breslei noastre. Și, oricât de otrăvitor ar fi, indispensabil în același timp: trebuie să te străduiești să faci cât mai mult bine, deci să fii cât mai bun, când miza e atât de mare. Mi-am imaginat, la un moment dat, că psihiatria va fi o ramură ceva mai confortabilă, cu riscuri mai mici, mai mult timp de gândire, mai mult spațiu de manevră. Desigur, și cu satisfacții mai mici. Mă înșelam teribil, desigur. Dar pe atunci, în tinerețea mea timidă, a contat și prejudecata asta. Cum spuneam deunăzi, mi-am trăit și îmi trăiesc viața într-o oarecare frică permanentă, care mă ține în ape superficiale, în care mi se pare că nu risc să mă înec.

Probabil frica m-a împiedicat și să fac o școală de psihoterapie. Tot o frică prost plasată: într-un fel, viața mea ar fi fost mai ușoară dacă mă ocupam de asta.

Momentul decisiv al alegerii specialității a fost altul, totuși. A fost prima dată când m-am întâlnit cu o persoană psihotică. Era o psihoză foarte acută, foarte floridă, cu o producție delirantă uimitoare: o tânără aflată în plin episod maniacal, care vorbea cu îngerii. Acea angelologie complexă și afectivă pe care ne-o relata, studenți fiind, fără nicio frână, cu mare debit și în mare cantitate, acea unire dezastruoasă a instinctelor bazale cu sublimul care o adusese în spital, m-a făcut să cred că în studiul rănilor deschise ale minții trebuie găsit pe undeva răspunsul la întrebarea naturii umane.

Mi-e astăzi mai rușine de interesul meu „intelectual” pentru psihoză decât de frica cu care mi-am făcut alegerile. Am învățat extraordinar de mult în anii care au urmat, și foarte puțin din cărți, mult mai mult din întâlnirea cu oamenii. Nu am fost un tânăr înțelept, și mi-e teamă că nu sunt înțelept nici ca adult, dar acum măcar sunt în stare să-mi recunosc ignoranța în care mă mișc, dezorientarea, motivațiile egoiste. O fac și cu o oarecare autoindulgență, sunt blând cu mine așa cum, cred, sunt blând cu toată lumea. Mi-e aproape imposibil să mă supăr pe oameni, nici când fac lucruri groaznice, nici când sunt meschini, pentru că știu că aproape orice faptă rea are o suferință sau un deficit în spate, care o scuză, o face inteligibilă. Nu-mi place omenirea în ansamblul ei, dar cred că am căpătat o mare compasiune pentru ea, atât că mă ține propriul meu suflet mic.

Sper că o să îmi ierți, cititorule, accesele astea de mărturisiri inutile și bătrânicioase. Mi-e frică uneori și când le scriu, mi-e frică că o să știrbească încrederea pe care atâția oameni și-o pun în halatul meu alb, invizibil, dar mai real decât alte lucruri, mai materiale.