Așa că încalec pe bicicleta mea cea de oraș, scârțâitoare și urâtă, precum calul lui Harap Alb. Pedala strângă flencăne laxă în articulația ei demodată, vopseaua roșu-comunist e scorojită, oțelul ei e greu ca un combinat siderurgic abandonat, da, dar bicicleta asta așa ruginită e încă plină de viață, încă merge zilnic peste tot, iar viața ei sunt eu.

Eu sunt duhul bicicletei și, separat de ea, nu sunt același lucru precum totul care suntem noi doi împreună. Împreună, suntem o apariție, sau o arătare, eleganța decrepită de Don Quijote, deși scârâțâim, în același timp plutim. Stau drept în șa, dar adus ușor de spate, mă țin de ghidon doar cu mâna stângă, și privesc mereu în depărtare, către orizont.

Când ne vezi, e un semn. Prevestim ceva, poate vara, poate furtuna, poate liniștea din miezul ei. Sau nimic, nu toate semnele au un corespondent în realitate. Dar asta îmi place cel mai mult, eu și bicicleta mea suntem o hieroglifă, spre a fi citiți și nu spre a citi.

Separați, ea e doar o grămadă de fiare legată de un gard de care e greu să o distingi, iar eu sunt un om obișnuit pe la treburile lui, aflat într-o mișcare browniană către nicăieri, doar făcând părticica mea de univers să vibreze o vreme.

Dar împreună…Împreună ajungem undeva.

Știu că sunt urmărit. Nimeni nu mă crede, nici oamenii care îmi erau cei mai dragi, nici mama, nici tata, nimeni. Dar ăsta e adevărul incontestabil.

Cine vă urmărește?

Nu sunt sigur. Ar putea fi o organizație secretă, una mare, căci are multe resurse. Numai oamenii angajați de ei, sunt peste tot, sunt atât de mulți, pe stradă, în jurul meu.

Și ce vă face să credeți că sunteți urmărit?

Văd privirile oamenilor. Știu sigur că mă urmăresc, se vede după cum se uită la mine, după cum se țin după mine. Și uneori aud microfonii în jurul meu, sunete venind din pereți, de sub pat, chiar și din interiorul meu, cumva.

Sună groaznic, nu sunteți speriat?

Desigur că sunt. Dar nu vreau ajutorul tău. Nu sunt nebun. N-ai fi speriat în locul meu?

Desigur că aș fi. Și dacă sperietura asta mi-ar domina toată viața, aș face ceva să scap de ea.

Nu mă păcălești, doctore. Dacă accept „ajutorul” tău, toată lumea din jur ar crede că sunt nebun, că nimic din ce simt nu există. Oricum nu sunt crezut, dar așa mi-aș bate un cui singur în coșciug. Nici poliția nu ar mai vrea să ajute un nebun. Și sigur nu mă crezi nici tu, doctore.

Sigur că te cred. Nu văd de ce ar inventa cineva așa ceva. Cred că suferi foarte mult. Cred că e groaznic.

Voiam să spun că nu crezi că toate astea sunt reale, că sunt urmărit. Dar sunt reale. Sunt cele mai reale lucruri care mi s-au întâmplat vreodată.

Lucrurile rele au adesea o textură „mai reală” decât alea bune. Dar da, nu cred că sunteți cu adevărat urmărit. Sau, mai bine zis, nu asta mă îngrijorează.

Și atunci ce crezi că se întâmplă cu mine?

Cred că ceva v-a rănit îndeajuns de adânc încât să strice mecanismul foarte complex și subtil cu care ne dăm seama ce e „real” și ce nu. Majoritatea oamenilor iau drept garantat faptul că știu ce e înăuntru și ce e în afară, ce e gând și ce e vocea altuia. Dar nu e deloc simplu, e o funcție la fel de complicată precum funcția inimii sau a pancreascului, și se poate și ea strica. Dar și trata.

Dar ce e realitatea, doctore? Cine stabilește ce e real și ce nu? Mă refer în lume, în societate, nu la nivel de individ. Ce te face să crezi că realitatea asta în care oamenii cred orbește e mai solidă decât realitatea mea?

Nimic, în afară de bunul simț. Sau simțul comun, cum se cheamă în alte limbi. Și, la modul filosofic, aveți dreptate: nu știu de ce am considera că un om e mai real decât un personaj de carte. Un personaj poate avea un mult mai mare impact asupra lumii decât un simplu om. Imaginația nu e ireală. Iar realitatea nu e solidă, ci e, în bună măsură, un artefact al oamenilor, o construcție la care toți contribuim, câte puțin.

Și atunci de ce aș fi eu nebun?

Nu am spus că ați fi nebun. „Nebun” nu înseamnă nimic, e un non-sens. Am zis că toți lucrăm la realitate, fiecare cu instrumentele lui, iar instrumentele dumneavoastră s-au defectat. Putem încerca să le reparăm.

Știi, doctore? Ce spui tu are sens. Dar în același timp simt că e fals, e doar o poveste, o ficțiune. Simt că ce-mi spui tu e o minciună, și ce simt eu e adevărul gol-goluț și de neevitat.

Nu puteți controla asta, oricât de mult v-ar ruga sau v-ar porunci cei din jur.

Da, pentru că nu e de la mine! Pentru că e real, pentru că sunt urmărit, pentru că oamenii de pe stradă mă privesc și știu totul! Nu pot controla alți oameni!

Nici eu, și nici nu vreau, deși cei din jur adesea vor exact asta de la mine, de la un psihiatru. Dar, vedeți dumneavoastră, mulți oameni trăiesc cu iluzia că se pot controla, în totalitate, și pe ei înșiși. Că sunt „căpitanii propriilor corăbii”. Ce trăiți dumneavoastră acum nu e doar spulberarea iluziei ăsteia, ci e ceea ce se întâmplă când nu mai avem nici măcar titlul de proprietate asupra propriilor trăiri.

Dar eu am controlul asupra mea! Eu chiar sunt căpitanul prorpriului suflet!

Asta, stimate domn, e o iluzie, zise psihiatrul posomorât.

Notă: textul de mai sus e fictiv, dar e inspirat de sutele de discuții pe are psihiatrul le are cu oameni care trec printr-un episod psihotic (de diverse cauze). Minus divagațiile sapiențiale.