…pe care inițial o păstrasem pentru Mahala, dar uneori chiar și dubla mea personalitate vrea să se reîntregească, așa că o pun și aici.

Mă mai duc doar vinerea la policlinica din Băneasa, la care mergeam cândva zilnic. Unul dintre lucrurile cele mai dragi din viața mea e drumul pe bicicletă până acolo, v-am povestit de multe ori despre el, pe malul Herăstrăului. Unul dintre motivele pe care iubesc acel sfert de oră săptămânal e predictibilitatea detaliilor. Se potrivește dimensiunii obsesionale a temperamentului meu. Găsesc ceva frumos și reconfortant în faptul că am învățat fiecare arbore, fiecare tufiș, rață, stârc cenușiu hibernal, gropșoară, miros de plante și de haleală prea scumpă. Iubesc felul în care diversitatea permanentă a oglinzii lacului e încadrată de limite statice, și de fiecare dată găsesc că propriile mele emoții se reflectă direct în modul în care se mișcă sau nu vălurele apei.

Ei, cu timpul am învățat și plimbăreții obșinuiți ai orei. Herăstrăul are clienții lui regulați, ca și mine, pe lângă alergători și familiile ocazionale. De pildă, știu un domn înalt și solid care se dă zilnic pe role în Herăstrău, cel puțin din 2003. Atunci l-am observat prima dată, când, în anul 6 de facultate fiind, strânsesem bani suficienți ca să îmi iau și eu role.

Dar eu voiam să vă zic povestea foarte tristă a celor trei domni vârstnici. Doi dintre ei sunt oameni, probabil pensionari, bărbați cu părul alb și eleganți nu neapărat prin vestimentație, ci prin acea detașare empatică și benevolă, o combinație între relaxare și îngrijorare autentică pentru soarta lumii, care este marca cavalerească a oricărui gentleman. Merg amândoi cu mâinile în buzunar, agale, cu capetele ușor apropiate, de parcă nu vor să deranjeze cu conversația lor simfonia matinală de ciripituri.
Al treilea domn vine imediat în urma lor, și are exact aceleași caracteristici cu primii doi, cu excepția faptului că nu e om, ci labrador. E infinit de bătrân și de demn.

M-am întâlnit cu ei de nenumărate ori timp de aproape zece ani, dar de vorbit n-am vorbit decât o singură dată când, depășindu-i eu pe bicicletă, am alunecat pe un dâmb de gheață și am căzut chiar în fața lor. Atunci m-au întrebat ce mă doare, dacă sunt serios accidentat și dacă am nevoie de ajutor. Eu le-am zâmbit cu mustața însângerată și le-am refuzat politicos ajutorul. Aia a fost tot, dar cumva ajunsesem să dobândim, unii față de alții, acea cunoaștere și recunoaștere instinctivă, de dincolo de limbaj, de care oamenii sunt în stare dar pe care aleg să o ignore.

Scurtându-mi eu programul în Băneasa, i-am văzut tot mai rar, și aici povestea devine foarte tristă, căci azi de dimineață i-am întâlnit din nou. Doar că mai rămăseseră doar doi.

Îi admiram adineauri pe polițiștii brigăzii rutiere. În intersecția de la Perla, fluidizau traficul cu măiestria și siguranța de sine a unui von Karajan. Îmi imaginez că e o muncă grea, de echipă, e nevoie de experiență, curaj, autoritate.

Și e degeaba.

Între timp, pe strada școlii, o mașină de poliție e oprită, chiar în fața Colegiului Goethe. Nu e pe trotuar (cum era anul trecut), doar pișcă nițel trotuarul cu botul. Șoferii, majoritatea părinți în mașini uriașe, SUV-uri de marcă, ca oamenii care merg la serviciu în centru, rulează tiptil, ca și când n-ar vrea să îi sperie pe polițiști. Trotuarele sunt însă în continuare ocupate de alte mașini parcate, copiii merg pe mijlocul străzii, cu puțin noroc unul dintre cele două locuri de persoane cu handicap ale școlii e liber. Acum câțiva ani, pe aceeași stradă a izbucnit ditamai incendiul, și pompierii n-au putut intra imediat din cauza mașinilor parcate. Dar nicio lecție nu a fost învățată și asta nu pare să-i privească într-un fel pe polițiștii timizi parcați lângă școală. Prezența lor e una pur simbolică. Nici vorbă de aplombul sublim al colegiulor din intersecție, de la fluidizare.

După părerea mea, rolul poliției, oriunde în lume, e să îi apere pe cei slabi împotriva abuzurilor celor tari. Orice situație inversă e o pervertire periculoasă, și România ar trebui să știe bine asta. În trafic, cei tari sunt șoferii, pentru că ei te pot omorî, iar cei slabi sunt pietonii, copiii care merg la școală de exemplu. Să concentrezi toată expertiza și timpul poliției în fluidizare, cu totala ignorare a categoriilor vulnerabile la trafic, e un abuz. Poate pare micuț, dar este din același material cu abuzurile totalitarismului. Dictatura autovehiculelor în oraș e una instinctivă, fără ideologie, și de care oamenii, inclusiv șoferii, nu sunt conștienți din pricina unul sever sindrom Stockholm. Șoferii au uitat că pot avea o viață mai bună decât nesfârșitele ore dezumanizante petrecute în cutiuța lor de oțel, cu un copil lipit cu nasul de geam și muzica unui radio de hituri generice care să mascheze singurătatea situației. Au uitat că proprii lor copii ar putea să respire un aer mai curat, ar putea merge pe jos la școală, cu prietenii lor, ar putea folosi orașul și în alt fel decât un spațiu exasperant de tranzit.

Am ajuns să nu mai iubesc Bucureștii, de ale cărui mii de poveșți eram cândva îndrăgostit. Am impresia că Bucureștii de azi ne urăsc. Dar noi am fost primii care am lovit orașul, l-am abandonat, l-am lăsat singur și ne-am refugiat în oaze tot mai strâmte delimitate de ziduri de oțel și beton. Cred că e deja prea târziu și nu mai aștept mare lucru de la relația pe care o am cu orașul meu, decât să nu ne lovească prea tare, pe mine sau pe familia mea. Încă merg pe bicicletă peste tot, încă îmi duc copiii pe jos la școală (pe mijlocul străzii), dar nu din vreo conștiință civică ci din egoism. Eu unul nu aș avea stoicismul să suport singurătatea cutiuței pe roți, scuipătoare de fum.

Dar cred că putem admira fluidizarea traficului măcar ca operă postmodernă de artă, în toată splendoarea ei inutilă.