Îi înțeleg pe pustnici, mă gândeam eu azi de dimineață, așteptând la trecerea de pietoni, în timp ce mașină după mașină mă stropea cu noroi înghețat.
Când ești mic de tot, nu e nicio separare între tine și mama ta. Am putea spune că atașamentul originar nici nu se formează, el e acolo „din prima”. Dinainte chiar să fii tu însuți. Până la urmă, cât timp ești corp comun cu alt organism nici nu ești tu însuți, decât într-o măsură abstractă sau etică.
Mai târziu, mergi la grădiniță (unii, mai devreme, la creșă) și acolo te rupi prima dată, spațial, vizual, de părinți. Ei pleacă la treburile lor și nici măcar n-au voie să mai intre în clădire până la ora închiderii. Tu rămâi și trebuie să formezi repede niște noi atașamente, temporare, cu lumea din jur. Și o faci destul de ușor, pentru că ești un animal eminamente social, atașamentul e primul tău instinct de dinainte să ai instincte.

Apoi tot crești și nu îți mai e teamă să te rupi, ba chiar, la adolescență, tânjești după ruptura de matrice. Dar de fiecare dată când te rupi, cauți febril un alt trunchi pe care să te altoiești. Te îndrăgostești, îți faci o gașcă, treci prin stupide și umilitoare rituri ale trecerii, doar ca să nu fi singur. Pentru că singurătatea doare și poate chiar să te omoare.

Dar hai să fim cinstiți măcar o clipă și să admitem că, fără un dram de singurătate, habar nu avem cine suntem, dacă suntem ceva, dacă mai e ceva acolo în afară de un lanț de atribute externe. De altfel, chiar ne administrăm doze homeopatice de singurătate, câte o oră ici-colo, pe fugă. Cât să vedem încă un episod de telenovelă.

Unii oameni, foarte puțini, simt că pot înghiți cantități mult mai mari de singurătate, și pleacă în pustie. Sau cel puțin așa ni se povestește. Nu ni se povestește prea mult despre ce fac ei acolo, zi de zi. Ceva or găsi ei, cei care supraviețuiesc. Unii chiar așa îl definesc pe Dumnezeu: e acel ceva pe care Îl găsești în pustie.

Pustia e mereu la doi pași, de altfel. Foarte aproape, ne tot ademenește cu cântecul ei de sirenă.

Pustia e chiar aici în oraș, mă gândeam eu în dimineața asta în care m-am trezit cu o oră mai devreme, că am trecut la ora de vară, și am simțit cu atât mai dureros ruperea de pat, de matricea viselor în care nu mai trebuie să fii tu însuți, ci doar o parte nedistinctă din inconștientul colectiv, precum omul ăla de zăpadă lacrimogen al lui Matei Vișniec, poate l-ați văzut la Țăndărică, care se duce la regele Soare să îl roage să oprească topirea, că e doar dreptul lui fundamental să existe și el, bine delimitat, trei bulgări unul peste altul, un morcov, o strachină și o mătură. Și ce face regele Soare? Îl transformă în vis, până iarna următoare.
Pustia e chiar aici, la trecerea de pietoni, unde stăm toți, un grup de străini, stropiți ritmic cu noroi înghețat de alți străini. Am putea să începem să ne regăsim, că alt pustiu mai bun nu cred că o să mai primim.

Poza e de aici.

Întotdeauna au fost pisici în cartierul ăsta. Generații peste generații de feline gingașe și feroce, ele sunt ultimii locuitori adevărați ai zonei, acum că oamenii nu mai ies din cutiuțele lor de oţel. Inamicii lor naturali, copiii și maidanezii, sunt deja de domeniul istoriei, precum maidanul însuși, așa că nimeni nu le trage de coadă, nimeni nu le fugărește, e epoca lor de aur, e sfârșitul istoriei.

În zona noastră, vieţuiesc un motan și trei mâţe. Două dintre ele, Luna și Zurli, sunt ale mele. Încă n-am apucat să le castrez, așa că sunt foarte, mă rog, mă înțelegeți, neacastrate. In alte privinţe, sunt foarte diferite.

Zurli e o vagaboandă cu origini obscure. Nu stă înăuntru decât ca să doarmă, altfel își face mereu rondul, pe la vecini (de unde primește tot felul de gustări de lux), pe afară, prin copaci, explorând tunelele secrete ale vechii clădiri, pe unde numai animalele mici încap și care duc prin zone misterioase, de o auzi că miorlăie fantomatic din pereți.

Ieri am văzut-o plimbându-se pur și simplu la aer, bucurându-se de vremea dulce. S-a apropiat senzual de motanul Ciufi, un imens norvegian de pădure, căruia îii dădea cu coada pe la nas. Ciufi o simpatizează pe Zurli, dar nu are alte reacții mai masculine.

– Tu chiar așa, nimica? îl întrebă Zurli, privindu-l printre mustățile lungi.
– Zurli, ești foarte tânără și frumoasă, și în alte vremuri n-aș fi zis nu, dar sunt de multă vreme eliberat de instinctele astea primare.
– Și nu te deranjează? E primăvară, până și copacii sunt în călduri! Nu ți-e dor de îndrăgosteală?
– Poate, un pic, dar nu foarte mult. Vezi tu, am descoperit plăcerile mai profunde și mai liniștite, intelectuale. Găsesc că pot să devorez un șoarec sau o vrăbiuță metodic și analitic, în loc să îi halesc dintr-o bucată, așa cum îmi dictează foamea, de parcă azi ar fi ultima zi. Totul îmi apare așa cum e în adevăr, nu colorat de propriile mele emoţii. Mă așteaptă o viață lungă și senină, și sunt o pisică mai bună decât motanii de stradă care își riscă viețile și se sfâșie între ei pentru cineva ca dumneata. Eu mă bucur de tine în mod neegoist, în orice anotimp, fără pretenții la exclusivitate, distant și platonic așa cum merită să te bucuri de semenii tăi. Căci de prea aproape nu mai vezi nimic, decât propriul tău bot și propria ta reflexie în fundul ochilor celuilalt. Și de ce ai vrea pe cineva doar pentru tine? Un mare motan a zis: Continue reading “Ora în ochiul pisicii” →

Una din două, ori am devenit un pierde-vară visător tocmai acum, în floarea vârstei mele, ori sunt un closeted psychoanalist, căci sunt pe cale să vă povestesc încă un vis, de aseară.

Am adormit după o seara petrecută la săniuș, cu copii, și cu speranța cum că, la trezire, va fi primăvară. Am visat că m-am trezit în toiul nopții. Menționez că nu eram deloc conștient că visam, textura visului era foarte reală. M-am uitat pe fereastră și am rămas cu gura căscată: cerul era mai senin și mai înstelat decât am avut vreodată ocazia să îl observ în stare de veghe. Constelațiile erau la locul lor, atât cât mi le amintesc, dar fiecare stea era mult mai strălucitoare, și parcă fiecare constelație conținea mai multe stele, deși n-am stat să le număr. Izvorând din Licorn, urcând până în Cassiopeia și apoi vărsându-și laptele către Scorpion, Calea Lactee era și ea extrem de limpede. Cerul însuși nu era negru, ci roșiatic, așa cum îl poți vedea în iernile înzăpezite sau în fotografiile cu lungă expunere. Am și acum imaginea în minte.  Continue reading “Un rêve sans étoiles est un rêve oublié” →