Cândva, colecționam rețete de nemurire. Asta se petrecea tare demult, înainte chiar și de epoca blogurilor, într-un forum mic și intim pentru prieteni, care se chema „Mansarda”. Adunasem acolo o listă frumușică de metode de a nu muri niciodată de tot (de ex. să faci doar fapte bune, să scrii o operă nemuritoare gen Divina Comedie, să faci mulți copii, să fie adevărată ipoteza lui Everett, a lumilor multiple, astfel încât să existe mereu o lume în care pisica lui Schrödinger nu moare etcaetera).

Din când în când, cam o dată la câțiva ani, mai dau peste încă una. Azi de dimineață mi-am dat seama că o altă rețetă de nemurire este…sunteți gata? Să îți placă iarna. 

Mie cândva îmi plăcea foarte mult iarna, precum, presupun, și domniilor voastre. Voiam să nu se oprească niciodată ninsoarea, iar când se oprea, voiam să nu se topească niciodată nămeții. Eram pe atunci copil și relativ nemuritor.

Acum însă, nu îmi mai place iarna deloc. Nu îmi plac: întunericul, frigul, noroaiele, copacii golași, faptul că trebuie să îmi încui bicicleta în pod și să schimb 3 autobuze până la serviciu, faptul că toți copiii de la grădi sunt plini de muci și fac mereu febră. Atât de mult îmi displace iarna încât, iată, deși e încă august, o presimt deja în oase. Și pentru că nu îmi place, mă opintesc și o împing ca să treacă mai repede. Ceea ce e foarte greu, pentru că e un anotimp și deci, când îi vine rândul, trăim chiar în mijlocul dânsei. Tot ce pot face este să bag capul la cutie, să mă prefac că nu sunt în noroi până la genunchi și să îmi distrag cu orice preț atenția, în același timp dorindu-mi din tot sufletul să vină primăvara. Merge, dar există un revers al medaliei. Astfel împinsă de la spate și disprețuită, iarna trece, de bine, de rău. Dar apoi, primăvara trece așa de repede că, de exemplu, nici nu știu când a fost aia de anul ăsta. Nu-mi dau seama, din neatenție am ratat-o cu totul. Cât despre vară: în absența unei vacanțe mari ca să o eternizeze, vara se prăbușește la vale ca un meteor, arzând cu flacără mare și rămânând din ea, la sfârșit, doar un sfârâiac. Iar oamenii care au trăit în vară parcă n-am fost noi, ci alții, unii bronzați și ciufuliți și în pantaloni scurți: deja nu mai pot crede că ăla eram eu. Iar toamna nu faci altceva decât să te îmbărbătezi pentru iarnă. Și uite așa, anii trec iute și suntem muritori.

Dacă aș găsi o metodă să-mi placă din nou iarna… Poate că anul n-ar mai trece, sau măcar s-ar opri nițel, cât să ne tragem răsuflarea.

 

Cartea din poză a apărut la Paris, spre 1890. E o colecție de 300 de poeme „moderne”, din secolul XIX, publicată de Larousse.  Adică un fel compendiu al poeziei celei mai consumate în acea vreme. Nu e foarte reprezentativ, în retrospectivă; fiind spre uzul publicului domestic și poate al elevilor, evită cu scrupulozitate poeții „scandaloși”: nu vom găsi Baudelaire, dar vom găsi vedete ale romantismului precum Hugo sau Prudhomme; nu vom găsi nici măcar pe Gautier, dar vom găsi un Amédée Pommier, un Max Buchon sau o Anaïs Ségalas și mulți alții, iubiți și populari la vremea lor (Flaubert considera poemele lui Pommier niște bijuterii), dar uitați astăzi, picați la algoritmul misterios de selecție al posterității.

Cărțulia are o dublă prefață, una „normală” și una în versurile unui anume Marc André. Ambele proclamă, nu fără o oarecare disperare, că „poezia nu a murit!” și ne imploră ca, în era pozitivismului, să nu uităm de hrana pentru suflet.

Entendez-vous la voix du siècle qui répète:
La poésie est morte et ne renaîtra plus!
Le gazon a couvert la tombe du poète;
Que faire, désormais, de chantres superflus?

Iată că, încă de acum o sută și vreo treizeci de ani (cel puțin), poezia părea să agonizeze. Alminteri de ce să insiști asupra contrariului? De ce să fi scris două preambule care să nege moartea poeziei, dacă ea chiar ar mai fi fost larg prizată la final de secol XIX?

Desigur, eu credeam că intervalul ăsta fusese mai scurt. E adevărat că librăriile de azi nu mai au un raft dedicat poeziei, fiind suplantat de loc de raftul, tot mai mare, cu breloace, cuțitașe și alte gadgeturi, și de inevitabilul bistro libraricesc.  La urma urmelor, nu poți să faci niciun magazin în „centrul vechi” fără să includă o cârciumă. Dar în studenția mea încă mai aveau. La Dalles, era raftul cel mai de jos, mă cocoșam ca să-l găsesc pe Apollinaire, dar dădeam de el până la urmă. Nu că acum n-ar fi, dar e pitit pe undeva, nu mai are adresă.

Iată însă că lunga agonie a poeziei e mult mai veche. Cine știe când o fi început, de fapt? Baudelaire zicea că fără apă sau mâncare o mai duci câteva zile, dar fără poezie nu. Acum realizez că și declarația asta e pe undeva disperată, precum cea a unui părinte care, exasperat că odrasla bagă în ea doar bomboane, declamă neantului pericolele alimentației nesănătoase.

Am găsit cartea în anticariatul de lângă Biserica Neagră, din Brașov. Anticariat care el însuși își declamă cu mândrie vârsta de 25 de ani, record de longevitate în lumea în care anticariatele nici nu mai există. Volumul însuși a trecut prin două schimbări de secole, purtând în el secretul versurilor muribunde, și acum e al meu. M-a costat 2 lei.