Știu că povestea asta e tare ciudată, dar fetelor mele le place foarte mult și mă tot pun să le-o zic, așa că o notez și aici.
A fost o dată, foarte demult, o burtică. Burtica asta nu făcea mare lucru, doar îi era foame. Îi era foame mai tot timpul, nici nu știa cum e să nu îi fie foame. Într-o zi, se întâlni cu un nas.
– Ce mai faci tu, măi burtico? o întrebă nasul.
– Ce să fac, nasule, iaca, mi-e cam foame.
– Și de ce nu mănânci ceva?
– Ce să fac? Ce înseamnă “mănânci ceva”?
– Nu știu. Asta mi-a venit să zic. Ceva care face să nu-ți mai fie foame. Bagi mâncărică în burtică, adică în tine.
– Și cum să fac asta? Spune-mi te rog, o, nasule, că tare ești înțelept!
– Hm, cred că ne trebuie ajutorul unei gurițe.
Noroc că pe acolo tocmai trecea o guriță. Și gurița fu de acord să o ajute pe burtică.
– Doar că nu pot așa, pur și simplu. Îmi trebuie un cap și un gât. Să stau în mijlocul capului, cumva, și gâtul ca să mă conectez la dumneata, burtico.
Ce să vezi, capul și gâtul erau și ele pe acolo și aprobară proiectul cu entuziasm. Desigur, mai rămânea problema găsirii mâncării. Ca burtica să poată mirosi de departe unde e, îl rugă pe domnul nas să participe și el. Apoi se întâlni cu trei ochișori, care se tot rostogoleau la vale.
– Ochișori, ochișori, avem nevoie de voi, ca să căutăm ceva!
– Ce anume? întrebară ochișorii?
– Mâncărică!
– Și ce să facem noi?
– Iaca, să vă așezați în jurul capului, deasupra nasului, ca să vedem totul de jur împrejur! Vreți?
– Noi vrem! ziseră doi dintre ochișori, de culoare căprui. Și țop, se așezară pe cap.
– Io nu vreau, mormări al treilea ochișor, care era mov, și plecă rostogolindu-se mai departe. Nimeni nu l-a mai văzut de atunci. Poate doar el însuși să se vadă, că de asta e ochișor.
– N-are nimic, comentă gâtul. Nu avem nevoie de trei ochi, pot să învârtesc eu capul, ca să privim și în față și în spate!
Prietenii noștri păreau gata acum să plece în căutarea mâncării. Doar că observară că, toți grămadă, erau cam grei și de abia se mișcau, târându-se pe biata burtică.
– Tii, zise nasul. Știu de cine mai avem nevoie. Hei, picioarelor!
Din cele patru picioare care treceau în mare grabă pe acolo se opriră doar două.
– Suficiente! declară nasul.
Și așa, burtica o porni în mare grabă pe cele două picioare, adulmecând mirosurile proaspete prin domnul năsuc, și privind la minunățiile din jur prin ochișori. Și ce de minunății! Frunze, ramuri, picături de apă, roți, cuburi, cărămizi, botice, urechiușe, bucăți de tot felul plutind prin văzduh fără nicio țintă! Mai mare minunea. Nimeni nu știa ce e cu toate astea, nici măcar nasul cel prea înțelept. Urechiușele se prinseră și ele în joc, și se lipiră bine de cap, deși nimeni nu le ceruse ajutorul.
În sfârșit, ajunseră lângă o moviliță. Iar în vârful moviliței era un pepene!
Comentarii recente