În ultima seară la mare, am aprins lampioane. Avem două, dar pe unul l-am aprins prea bine și a trebuit să-l stingem cu nisip. Al doilea însă s-a ridicat, a plutit puțin la nivelul capetelor noastre, apoi s-a ridicat și s-a lăsat dus de briza nocturnă către larg.

Când a devenit doar un punct pâlpâitor la orizont, fiica mea cea mare, care până atunci țopăise entuziasmată primprejur, a început să plângă. Tare, sănătos, cu hohote și urlete, așa cum se plânge la patru ani. Ne-a declarat, printre sughițuri, că urăște lampioanele și că nu mai vrea să vadă niciodată niciunul.

După ce ne-am calmat, am realizat evidența: copil cum e, înțelesese mult prea bine lecția lampionului, metafora zilelor strălucitoare care dispar în largul nopții fără să se mai întoarcă.  Continue reading “Lampionul” →