Sunt psihiatru și nu înțeleg mare lucru din politică. Unii văd politica precum un joc de șah, infinit mai pervers și mai încâlcit, dar în care fiecare mișcare are logica și motivația ei de nezdruncinat. E drept că mereu am fost slab la șah, poate de asta nu am înțeles mai nimic din „Brexit”. Până și porecla asta mi s-a părut stupidă, stupid și felul în care s-a propagat și am început toți să o molfăim ca pe un fel de mantră copilărească, un fel de „An-tan-te” dar de groază. Dar poate cel stupid sunt eu.

Nici din campanie, din argumentația pro și contra, cât le-am urmărit cu coada ochiului, n-am înțeles nimic. Privind-o pe regină în costumașul ei reflectorizant, arborând păreri pro-brexit dar refuzând să și le asume oficial, în timp ce cărți de joc încununate cu imense căciuli de blană de urs patrulau într-o intricată paradă în jurul dumisale, am avut impresia că recitesc o ediție din Alice în țara minunilor care a virat din ironie în schizofrenie. Când mă uit la secvențe din dezbaterile electorale, parcă revăd faimoasele sketchuri Monty Python în care nimeni nu înțelege ce rage celălalt, subiectul e brânza sau un papagal mort, și la final personajele se împușcă reciproc.

Iar când citesc statusul de facebook al unei prietene românce, care povestește cum, în timp ce e pe stradă cu copilul mic, în Londra, e acostată de un indian care îi spune să se care acasă, să nu mai umple școlile cu progeniturile ei, ei bine, nu mai gândesc nimic, doar simt. Instinctele vorbesc între ele.  Continue reading “Hickory Dickory Brexit” →

Spațio-timpul emoțiilor e întotdeauna un preambul, un interludiu, sau un impromptu. Dacă ar fi să ne defalcăm viața în perioade și ere, în evenimente bine delimitate, trăirile cele mai intense, deopotrivă cu amintirile lor, sunt în afara acestor frontiere, pe dinaintea lor sau printre ele.

Senzația pe care o ai anticipând vacanța e mai intensă decât senzațiile vacanței. Angoasa de dinainte de un examen se evaporă când examenul a început. Promisiunile și amenințările sunt ancore mai adânci în realitate decât împlinirea lor. La fel și nostalgia.

Fiica mea cea mare a fost într-o excursie organizată de grădiniță, prima din viața ei. Prima plecare fără noi. I-a plăcut foarte mult, dar înainte de plecare a fost speriată. Ar fi preferat să nu plece. Când am ajuns la locul de rendez-vous și a văzut marea de copii, părinți, educatori, îngrijitori, și cele trei autocare mărețe, s-a agățat de mine ca de un trunchi de copac în vijelie. După ce am „predat-o” și a intrat în rând cu colegii ei, s-a relaxat imediat, și restul zilei s-a distrat până la epuizare, așa cum doar copiii sunt în stare și adulții nu mai au voie.  Continue reading “Pasăre pe apă” →

„Azi e ziua mea!” a exclamat fiica mea cea mică, cu zâmbetul pe buze, când s-a trezit. N-are încă trei ani. Zice că e ziua ei în fiecare dimineață, de la 1 iunie încoace. Știe că, de fapt, nu e ziua ei, nu e nici aniversarea, nici 1 iunie, nici onomastica. Pur și simplu îi place să zică treaba asta. Și, pentru ea, nu e o amăgire, nici măcar un răsfăț, ci adevărul.

Un adevăr simplu, pe care îl pierdem undeva pe parcurs, unul dintre nenumăratele oboluri pe care le plătim pentru ca să ne putem aminti trecutul și să putem prevedea viitorul, și astfel să stăpânim Pământul. Un adevăr pe care îl putem conștientiza, rațional. Putem să înțelegem că nu avem decât clipa prezentă, că trecutul e o poveste inventată, iar viitorul e o iluzie. Dar ideea asta nu ne mai invadează instinctele, nu mai sălășuiește în conștiința noastră așa cum o făcea când aveam trei ani. Ba din contră, e un clișeu, o prejudecată, o mâncare sleită. Un slogan pentru băuturi carbogazoase și telefoane mobile.

Mi-aduc aminte de ultima zi dintr-o vacanță de vară, nu mai știu care dintre ele, dar nu eram prea mare. Am ieșit afară și am început să bat mingea, decis să profit la maxim, cu fiecare bătaie ritmică, de ultimele grăunțe de libertate. Dar nu mi-a ieșit: nu mă puteam gândi decât că mâine urma să înceapă școala, că vacanța s-a terminat. Din momentul în care începi să faci efortul de a apuca clipa prezentă, știi deja că încercarea ta e sortită eșecului. Te agăți oricum de ea: „carpe diem” e un imn al disperării.  Continue reading “Când e ziua ta?” →