Primăvara lui 2002 venise în București cu o lună mai devreme și fără nicio reținere, ca o armată victorioasă care calcă în picioare străzile cetății cucerite. Eram student, în stagiul de pneumologie, la spitalul Filaret, o clădire veche și roșie, cu ferestre enorme prin care vedeam pur și simplu cum bobocii de corcoduș se deschideau amenințători, ca niște prăpăstii în care eram cu toții bucuroși să ne aruncăm.

S-au întâmplat multe lucruri în anul ăla, o luaserăm toți razna, de parcă nu mai eram niște cetățeni ai lumii moderne, ci niște sălbatici primitivi care stau de vorbă cu vântul și venerează albastrul cerului, pe Tengri Aether Latobius Stribog. Desigur, asta doar în suflete noastre, pe dinafară păstram aparențele, pentru că aparențele sunt totuși ultimele ziduri și nici măcar primvăra nu le dărâmă, cel mult le acoperă cu mușchi și gândaci roșii. În acel an mi-am cunoscut viitoarea soție.

De atunci, monitorizez riguros fiecare primăvară. În anii următori, anotimpurile au revenit la normal. Am avut iar nămeți de Mărțișor. Proverbul franțuzesc, conform căruia în aprilie nu te descoperi nici măcar preț de un fir de ață, și-a recăpătat înțelepciunea occidentală. Copacii au înmugurit timid, mai întâi în centru, pe lângă parcul Ioanid, și de acolo în valuri centrifuge discrete, și de abia în luna mai puteai spune că e în sfârșit primăvară deplină, un scurt răgaz înainte ca marile canicule să ofilească prospețimea frunzelor. Am tot așteptat să se repete primăvara maiestuoasă de când împlinisem douăzeci și trei de ani. Continue reading “O singură primăvară” →