Month: February 2016

Este medicina frumoasă?

by Vlad Stroescu

0146jpgIdeea că practica medicală ar putea fi intrinsec frumoasă are ceva respingător. Desigur, satisfacțiile profesionale sunt frumoase pentru medic, dar cu toții știm că meseria noastră e departe de a fi o continuă satisfacție și mai aproape de a fi cel mai intim contact cu suferința și boala pe care un om îl poate avea fără să fie el însuși cel bolnav. Din suferință se poate naște frumusețe, iar boala însăși are valoare simbolică, dar niciuna nu poate fi frumoasă în sine, nici măcar atunci când Marguerite Gautier își codifică semiologic evoluția tuberculozei folosind culoarea unei camelii, în romanul lui Dumas Fiul. E o dovadă a măreției și transcendenței naturii umane că putem, rar dar memorabil, deriva lucruri minunate din cea mai atroce durere, dar doar atunci când e propria noastră durere. Să vezi ceva frumos în suferința altuia pare ceva cinic, dacă nu pervers.

Și cu toate astea, marea majoritate a medicilor își iubesc profesia, cu toate defectele și riscurile ei cu tot. Uneori o urăsc, dar nu ar face-o dacă nu ar iubi-o mai întâi. Nu e o meserie care să fie făcută blazat și automat, ca să ai un salariu și un loc călduț în societate, nici pentru bani mulți și să dese vacanțe tropicale. Deși unii beneficiază de ele, de ce să fim ipocriți: într-un reportaj recent din The New Yorker, despre cazul notoriu în care doi neurochirurgi au infectat, în scop terapeutic, creierele unor pacienți cu glioblastom în fază terminală, reporterul nu ratează ocazia să menționeze câte Maserati-uri avea unul dintre medici (patru, dacă vă întrebați). Dar atât blazarea cât și carierismul sunt instanțe patologice ale unei practici medicale deviante. Nu beneficiile secundare sunt cele care ne determină să continuăm în ciuda uzurii și dezavantajelor, ci ceva din pasiunea artistului pentru opera lui. Și cuvântul pe care mai toți l-am alege ca să descriem ceea ce facem este „frumos”. Percem frumusețe în procesul nostru diagnostic: unele cazuri sunt „frumoase” prin complexitatea sau particularitatea lor. Exact ca pentru poeții francezi simboliști, opusul frumosului în acest caz nu este urâtul, ci banalul. Avem zilnic cazuri banale, mereu asemănătoare, și, din când în când, câte un caz frumos! Continue reading “Este medicina frumoasă?” →

Timpul e relativ în București

by Vlad Stroescu

unnamedÎn București, vârsta lucrurilor și a oamenilor nu respectă cronologia. O casă din 1930 de aici e mult mai veche decât una din secolul 17 din Sibiu sau Strasbourg. Iar secolul 17 încă nu a venit în București, sau cel puțin nu a lăsat urme. Există, în Capitală, statui mărețe ale unor oameni care sunt încă în viață și nu au ieșit la pensie. Și oameni care au ieșit la pensie înainte să-și termine studiile.

A propos, corect este Bucureștii, la plural. Și gramatical, și natural. Bucureștii sunt foarte mulți și stratificați. Când eram mai mic și scriam povestiri, am scris una despre descoperirea unui cartier subpământean din secolul 19, în care încă mai locuiau oameni, cu oasele foarte fragile din pricina deficitului de vitamină D. (Nu era o povestire prea bună, dar avea un oarecare grad de plauzibilitate, multe lucruri foarte dix-neuvième siècle sunt încă printre noi.)

Bucureștiul meu individual a dispărut însă cu totul, cel puțin deocamdată. Nu mi-e foarte dor de el, dar din cauza asta sunt mult mai bătrân decât reiese din buletin. De exemplu, „centrul vechi”. În centrul meu vechi nu era niciun club. Lumea nu stătea la prea multe terase, era una singură pe Lipscani unde se vindeau și blugi, și covrigi, iar în anii 90 erau și manele. Pe strada Covaci nu puteai să vezi nicio piesă de teatru contemporan în timp ce beai bere de import: acolo erau doar magazine de vechituri. Unele foarte scumpe („antichități”), altele foarte ieftine, de unde puteai să-ți cumperi te miri ce, cum ar fi un sfeșnic de alamă coclită sau o cutie goală de trabuce. Nu-mi plăceau nici astea prea mult, pentru că de fapt speculau mizeria altor oameni, aruncați în sărăcie. La Hanul cu Tei nu era niciun resturant cu nume diplomatic fandosit, ci o galerie circulară tot cu vechituri, unde la prânz veneau niște studenți la conservator și cântau la niște vechituri de instrumente, în timp ce noi stăteam pe niște vechituri de canapele în diverse stiluri cu nume de regi și îi ascultam. Acolo unde acum e ceva care se cheamă „Curtea berarilor” (sau ceva asemănător), erau niște ateliere de sticlărie unde chiar puteai să-i vezi pe sticlari cum plăsmuiau forme uimitoare din nisip, foc și propria lor răsuflare. După semnătură, toți erau frați și îi chema Gallé. Continue reading “Timpul e relativ în București” →