Primele ierni sunt toate la fel. Mai întâi e o seară în care miroase a lemne de sobă, apoi urmează dimineața cu troiene mai înalte decât mine. Bucuria pură a tăvălirii prin zăpadă, a coborârii cu o mie de kilometri la oră mica movilă din parcul Kiseleff, Crăciunul ca o lumină puternică într-un vast întuneric care nu sperie pe nimeni. Primele ierni sunt o singură iarnă, cea dintâi, aceea care nu se mai întoarce, care e mereu în trecut, ca o halucinație a memoriei.

A doua iarnă e cea din 89-90. A fost prima diferită, mai ales prin aceea că am avut cea mai mare vacanță de iarnă dintotdeauna. Tatăl meu trăgându-ne pe sanie prin tot orașul, lumea din jur răsuflând ușurată și visând la viitor. A doua iarnă era doar viitor.

A treia iarnă a venit mult mai târziu, când eram medic rezident și locuiam în Rahova. Să fi fost 2007? Nu mai știu sigur. Peste noapte, nămeții s-au ridicat până la balcoanele primului etaj. A trebuit să merg pe jos până la cea mai apropiată stație de metrou ca să ajung la spitalul 9. Priveliștea neprețuită a BMW-urilor neajutorate, suspendate pe mormane de zăpadă pe Calea Ferentari, dând din roți disperate ca niște țestoase căzute pe spate. Eram tânăr și optimist, deși deja responsabil și cu un bagaj respectabil de griji în CV. (Un curriculum vitae corect ar trebui să conțină grijile, nu formările și competențele și abilitățile și celelalte prostii.) Era iarna prezentului. Continue reading “Șase ierni” →

…E titlul unei poezii obscure din tinerețea lui Rilke, care nu are nicio legătură cu textul de azi. În fine, are doar o minusculă legătură.

Azi am fost înfrânt de elemente și a trebuit să las bicicleta acasă. M-am suit așadar în 335. E deja o tristă tradiție post-sărbători pentru mine: vin marii nămeți noroioși bucureșteni și câteva zile trebuie să iau autobuzul.

Reflectate în tripla lumină, cea difuză a nopții, cea difuză a dimineții, și cea economică a becurilor din autobuz, fețele călătorilor erau complet nemișcate. Parcă erau săpate în piatră. Fiecare rid era urma unei dalte. Nimeni nu avea vârstă. Am avut impresia că am intrat în depozitul unui muzeu, în care câteva zeci de statui prost stivuite stau în așteptarea gloriei trecătoare a unei expoziții temporare.

Înțeleg că e înghesuială și că fiecare mască sculpturală e zidul în spatele căruia ne facem propriu spațiu, în care continuăm visul de azi noapte, planificăm ziua lungă de lucru, ne amintim de copilărie, când zăpada ne umplea de o bucurie astăzi definitiv pierdută, sau pur și simplu existăm fără gânduri, doar ascultând zgomotul alb al motorului. Dar câtă singurătate suntem în stare să îndurăm, zi de zi, de dragul frânturii de intimitate?

Tramvaiul nu e chiar așa. Cel puțin 32 și 8, tramvaiele tinereții mele de medic rezident, nu erau. La întoarcere o să iau cinciul, chiar dacă merg mai mult pe jos.