Miercurea lucrez după-amiaza, până seara. Ceea ce înseamnă că diminețile sunt ale mele și ale fiicei mele cele mici, care încă nu merge la grădiniță. Așa că mergem împreună la joacă, dacă e frumos afară.

Părculețul în care mergem toamna, fiindcă e aproape de casă și are un chioșc în care te poți adăposti dacă vremea se înrăutățește brusc, e o mică grădină interbelică ascunsă între case vechi. În mijloc e un lăculeț (sau un bazin mai mare, dacă preferați), aleile șerpuiesc printre arborii ornamentali bătrâni și umbroși.  Mă jucam și eu când eram mic aici, cu prietenii mei. Veneau și copiii de la un orfelinat, pe atunci, ne jucam și cu ei. Când au început să mă intereseze fetele, tot aici îmi dădeam loc de întâlnire. Și mai târziu, aici citeam când aveam luxul, azi inimaginabil, de a sta pe bancă cu o carte în brațe, iar în 2004 am învățat toată vara pentru rezidențiat, din infama traducere a Harrisson-ului de medicină internă, ediția paisprezece. În ultimi ani s-a adăugat un loc de joacă pentru copiii mici, precum și un teren de baschet. Nu prea se potrivesc ele, peisagistic vorbind, dar prind bine, și de atunci parcul s-a umplut de puștime, părinți, bunici și bone.

Și în ultima vreme, de școli particulare în limbi străine. Continue reading “Educație modernă și stereotipuri etnice” →