Ce e important la mișcarea medicilor din ultimele zile? Inițiatorii ei? Pentru dumnealor, toată stima. Dar nu cred că ei sunt esența lucrurilor, chiar dacă au fost deus-ex-machina. Cum nu cred că e important, deocamdată, organismul care se zbate să se nască anadiomenic din spumele mulțimii, „Alianța Medicilor“, cum își zice. Poate va fi – timpul ne-o va spune. Dar chiar dacă Alianța Medicilor va reuși să iasă la lumină și să aibă un cuvânt de spus, acolo unde au eșuat câteva sindicate și grupări mai mărunte și unde colegiile medicilor și marile sindicate nici măcar n-au încercat, tot nu cred că ea contează din experiența asta fulgurantă. Ea va fi ceva separat, o altă treabă, să sperăm, Doamne ajută, bună.
O să vă supărați pe mine, dar nu cred că sunt foarte importante nici consecințele politice și financiare ale mișcării. Dacă va fi vreuna. Măririle de salarii contează, nu zic nu. Ele vor avantaja în mod sigur minoritatea privilegiată pe care, de altfel, lumea o identifică deja cu ansamblul medicilor. „Legalizarea plicului“, un oximoron aruncat la nimereală, nu cred că se va întâmpla vreodată. Și desigur, egoist și individualist cum sunt și eu, ca orice medic, nu prea îmi pasă. Eu n-am luat niciodată niciun plic, nici când lucram „la stat“, cu atât mai puțin acum. Și nici nu mi s-a prea oferit. Și ca mine sunt mulți, mai toți cunoscuții mei, prietenii și oamenii de care mă înconjor: pentru noi, nu va fi nicio schimbare atât de palpabilă, de materială. Pentru noi, rutina zilnică va fi exact aceeași, ca și socotelile dinainte de mersul la piață, angoasa insomniacă a zilei de mâine și de poimâine, a bătrâneții – care om apuca-o, aceeași precaritate existențială pe care vom continua să o ținem sub cele mai complicate lacăte de care suntem în stare, ca să putem să ne gândim mai întâi la pacient. Nu pentru că am fi sfinți, căci nu suntem, ci pentru că asta e esența trebii noastre, tot așa cum un pilot se gândește mai înainte de toate la ce trebuie să facă ca să nu se prăbușească din zbor.
Cel mai urât loc din București e, din păcate, și cel mai prizat de turiști. Am văzut vara asta de aproape Casa Poporului (cu ocazia unui congres din ăsta de-ale noastre). Nu-mi plăcea cartierul, oricum, mă țineam departe de el, pentru că pe străzile alea, oricât ai merge pe jos, stai pe loc și nu ajungi nicăieri și ești conștient doar de cât de mic e perimetrul tău de sens în deșertul absurd al istoriei, în timp ce soarele sau ploaia noroioasă (în funcție de anotimp) îți ciocăne insistent în cap. De aproape și dinăuntru, nu e mai bine. Clădirea strivitoare, cu toate fațadele identice ca un fel de idol post-modern, săli uriașe de marmură în care ecourile fac imposibilă conversația, curtea plină de gropi (biata mea bicicletă!) și de jurnaliști care îi pândesc pe parlamentari și aruncă hârtiuțele de napolitane și mucurile de țigări direct pe jos.
Comentarii recente