Omul e o „proprietate emergentă“. Omul este alcătuit din organe, aparate și sisteme, dar e, în propria lui minte, precum și în a celorlalți, altceva decât suma acestora, un concept distinct. Foarte puțin din ceea ce este considerat cu adevărat omenesc poate fi regăsit la nivel de organ. Deși un ficat de om e diferit de al unui alt mamifer, nimeni nu s-ar gândi la asemenea diferențe ca la un criteriu important de umanitate.

     Un nobil adagiu îi îndeamnă pe medici să nu uite că nu există boli, ci doar bolnavi. Deși acest lucru este, în esență, adevărat, întreaga medicină se sprijină pe ideea contrară, cum că bolile există, sunt entități de sine stătătoare și pot fi recunoscute după anumite semne. Pe măsură ce informațiile acumulate de cercetarea medicală au devenit tot mai multe, a fost tot mai greu și, în cele din urmă, imposibil pentru un singur om să practice întreaga medicină, așa că ea s-a scindat în specialități medicale și chirurgicale, clince și paraclinice, și mai departe în supraspecializări. Specializările apar în funcție de două criterii: de tipul de boală și de organul, aparatul sau sistemul afectat. Medicii de astăzi nu operează în primul rând cu conceptul de om integral, ci cu conceptele mai simple de aparate, sisteme și boli. Dacă nu ar proceda astfel, medicina ar regresa și ei nu ar mai fi profesioniști în sensul propriu al cuvântului. Totuși, unul dintre cele mai importante reproșuri pe care societatea și marele public îl au față de medicină, și care a permis apariția și prosperitatea unei mari piețe de remedii și vindecători non-medicali și a resurgenței șamanismului în postmodernitate, e tocmai această fragmentare a tabloului omenesc, a preferinței pentru analitic în defavoarea „holisticului“.

Dacă am pune toată cunoaşterea omenească într-o mare bibliotecă, ea ar fi scufundată pe nenumărate niveluri în subsol, cu luminile stinse, iar cea mai mare parte a volumelor ar avea o eternitate de aşteptat înainte de a fi redeschise. Între timp, cititorii – mereu preţios de puţini, astăzi probabil mai rari decât scriitorii – s-ar plimba pe o terasă la suprafaţă, răsfoind broşurile pe care moda le păstrează la lumină, sărind de la una la alta după capriciile deficitului global de atenţie, fără să bănuiască greutatea enormă cu care literele apasă Pământul de sub ei. Din an în Paşte, câte unul dintre noi ar cădea printr-o crăpătură şi s-ar trezi în plină materie neagră secretată de materia cenuşie din alt secol, înconjurat de tomuri prăfuite, dar care cândva au fost lustruite şi sărbătorite.

Aşa am păţit eu deunăzi şi a fost numai din cauza doctorului M., de altfel un minunat psihiatru, cercetător, scriitor şi multe alte lucruri. Dumnealui m-a întrebat dacă ştiam cine a zis prima dată adagiul „diagnosis is prognosis“. Habar nu aveam, dar suna a ceva ce Kraepelin însuşi ar fi zis, că doar el e „părintele nosologiei psihiatrice“, subliniind primul importanţa covârşitoare a punerii de diagnostic în meseria noastră. Kraepelin e un caz aparte în bibliotecă: toată lumea a auzit de el, e unul dintre uriaşii pe ai căror umeri stăm, a scris un tratat extraordinar pe care l-a reeditat de multe ori, care mai are şi fotografii reuşite, dar pe care nimeni nu-l citeşte vreodată. Nu în ultimul rând, pentru că nu a fost tradus din germană. În vremea lui nu era nevoie, fiind limba standard a psihiatriei, filosofiei şi ştiinţelor sociale de abia născute, era înţeleasă măcar de orice profesionist care se respecta. Au trecut două războaie mondiale şi limba standard s-a schimbat. Puţini sunt cei în viaţă care măcar au văzut tratatul lui Kraepelin, şi nu am reuşit să-l răsfoiesc pe undeva pe internet. Căutând însă prin unghere, am crezut că am regăsit citatul în germană („Diagnose ist Prognose“) într-un text cu aproape un secol mai vechi, într-o revistă germană de medicină din 1810, Medicinisch-chirurgische Zeitung.