Legea iobăgiei medicale

(Dublu editorial, prima parte, de dr. Gabriel Diaconu, aici)

În amalgamul polimorf şi postmodern al „ştirilor din sănătate“ din presa centrală actuală o ştire a trecut aproape neobservată. Ea priveşte un „proiect în lucru“ al Ministerului Sănătăţii şi al Parlamentului, care ar institui obligaţia medicilor de a lucra în România timp de cinci sau zece ani după absolvirea facultăţii. Conform ministrului sănătăţii, Nicolae Bănicioiu, ideea ar aparţine vicepremierului Gabriel Oprea şi  este una care „nu i se pare rea absolut deloc“, doar că trebuie, vai, armonizată cu legislaţia europeană.
Ideea năstruşnică, din fericire niciodată pusă în practică, de a lega nişte oameni de glie ca să rezolvi criza de resurse umane în medicină, e una mai veche şi se tot întoarce periodic în agenda şi declaraţiile ministerului nostru. În 2007, Eugen Nicolăescu susţinea că medicii trebuie să fie obligaţi să rămână în ţară o perioadă dublă faţă de cea a studiilor (nu menţiona dacă 12 sau 22 de ani, în funcţie de punerea sau nu la socoteală a rezidenţiatului). În 2009, Ion Bazac vorbea de „restricţii punitive“ – dumnealui ar fi vrut să îi lase pe medici să plece doar dacă dădeau înapoi toate salariile de rezident, de parcă ele ar fi fost o pomană gratuită a statului şi nu sancţionarea meschină şi simbolică a unei munci ingrate, riscante şi epuizante.

Continue reading “Legea iobăgiei medicale”

Dificultățile unui blog medical

Una dintre regulile de bază ale unui blog care se vrea de succes e periodicitatea însemnărilor. E mecanismul cu eliberare prelungită prin care autorul se insinuează în conștiințele cititorilor, ale căror atenție și memorie ar fi, după unii, din ce în ce mai precare, în era internetului social și a motoarelor de căutare. E valabil și dacă ești și medic în restul timpului. De exemplu, Lucian Mândruță îi sfătuia pe doctori să posteze zilnic pe blog, fără excepție, și de două ori pe zi pe facebook și/sau tweeter.

Nu sunt mulți medicii în stare să facă asta. Mie, de exemplu, nu prea îmi iese pasiența. Sunt câteva motive: în primul rând, medicii sunt (sau se presupune că sunt) oameni destul de ocupați. Mulți dintre noi, între familie și serviciu, în scurtele pauze care apar printre pacienți, nu prea mai suntem în stare să facem altceva decât să ne tragem răsuflarea. Eu unul încerc să ies nițel din cabinet, până afară, să văd dacă e zi sau noapte, dacă plouă sau dacă e soare.  Continue reading “Dificultățile unui blog medical”

Motive de a nu tăcea

Când am început să scriu „în spaţiu public“, acum zece ani, am făcut-o ca un antrenament al tăcerii. Vorbim şi scriem foarte, foarte mult, şi cu foarte puţin conţinut. Şi e din ce în ce mai grav: e suficient să mă uit la pereţii de facebook. Şi ştim, de la alegeri încoace, că facebook nu e de luat în râs. Unii zic că facebook bate presa. Iar eu nu făceam excepţie, şi nu fac nici azi. Aşa că începusem să scriu ca să mă antrenez să scriu cât mai puţin. Să merg dincolo de concizie şi să mă rezum la esenţă. Să distilez ideile până la concentraţie de o sută de grade. Ambiţii naive de adolescent întârziat. (Majoritatea medicilor tineri sunt adolescenţi întârziaţi, zicea un bătrân profesor de psihiatrie.) Am eşuat complet în întreprinderea asta. De fapt, textele mele, rare şi chinuite, sunt mai deşarte, mai zadarnice ca niciodată.
Tare mult mi-a plăcut când un prieten mi-a arătat, deunăzi, cel mai scurt articol de specialitate din istorie, publicat înJournal of Applied Behavior Analysis în 1974, de către un psihoterapeut american pe nume Dennis Upper. Articolul se numeşte (în traducere): „Autotratamentul eşuat al unui caz de blocaj scriitoricesc“ şi nu are niciun cuvânt în conţinut. E mai mult sens în acest gag decât în foarte multe articole sforăitoare care au ca singur scop avansarea carierei autorilor, aşa cum e mai multă muzică în cele patru minute şi treizeci şi trei de secunde de tăcere foşnitoare ale lui John Cage decât în toate hiturile ultimelor decenii tunând din maşini, televizoare şi magazine. Mi-ar fi plăcut să am eu ideea asta şi să o propun publicării în „Viaţa medicală“. Ştii însă că lucrurile au mers prea departe pentru a se mai întoarce când şi tăcerea a ajuns doar un plagiat. Continue reading “Motive de a nu tăcea”