Vinerea asta lucrez la Constanţa, şi trenul meu ajunge cu o oră mai devreme de începerea programului. Am avut timp aşadar să mă învârt pe străduţele rău-iubite ale peninsulei şi să mă opresc niţel să privesc marea, ca de obicei. Şi tot ca de obicei, în prezenţa mării gândurile îmi sunt neobişnuit de sonore şi limpezi, ca într-o cameră acustică. Priveam adineaori, aşadar, marea, sub o ploaie îngheţată, şi mă gândeam la apă ca arhetip al inconştientului. Apă dedesubt şi apă deasupra, graniţele se şterg şi poate de asta suntem aşa de atraşi de mare.

Inconştientul e un concept psihanalitic. Psihanaliza este o teorie despre oameni, însoţită de o practică de tratare a suferinţei, fondată de un faimos neurolog pe nume Sigmund Freud, şi dezvoltată în direcţii adesea divergente, arborescente, de foarte mulţi continuatori ai săi. A fost prima şcoală “oficială” de psihoterapie, prima psihoterapie-profesie, aşadar toate şcolile de psihoterapie îşi trag, pe undeva, seva din psihanaliză, chiar dacă unele sunt fundamental diferite ca dogmă de strămoşul lor.

Conţine teoria psihanalitică nişte adevăruri despre natura umană? Unii zic că da, alţii că nu, şi ambele tabere sunt destul de radicale în partizanatul lor. Există, de fapt, două tipuri de critici ai psihanalizei: unii care consideră că teoria psihanalitică poate fi corectată şi ameliorată (toţi dizidenţii care au fondat propriile şcoli de psihoterapie) şi alţii care consideră că, în ciuda faptului că psihanaliştii nu se consideră mistici de vreun fel, ba din contră, se aşează în continuarea liniei raţionalismului occidental, psihanaliza nu are niciun fel de valoare sau bază ştiinţifică, de niciun fel. Continue reading “Valoarea de adevăr a psihanalizei – o părere” →