Există generozitate?

060705-mouse-frog_bigExistă generozitate adevărată? Sau există doar egoism mascat?

Unii oameni, cel puțin, au un comportament aparent generos pentru că ei înșiși au avantaje din comportamentul lor. Dar dacă avantajul preconizat depășește investiția, nu mai e vorba de generozitate, ci de profit.

Poți fi pseudo-generos pentru că asta îți aduce scutiri de taxe. Sau pentru că îți îmbunătățește imaginea, față de tine și față de ceilalți. Pentru că îți oferă o mai bună poziție, cel puțin simbolică, în grupul tău social. Pentru că te aștepți la o recompensă, dacă nu în viața asta, atunci în următoarea sau în viața de apoi. Dacă donezi sânge, vei avea transport gratuit și niște tichete de masă. Dacă dai pomană la oameni amărâți, poate ajungi în Rai. Sau pentru că pur și simplu te simți bine dacă ești generos, creierul tău secretă endorfine, modul naturii de a te condiționa să nu fii mereu egoist.

Sau poți să fii pseudo-generos de teamă. De exemplu, motivația pentru care ne plătim impozitele e mai mult teama de închisoare pentru evaziune decât un simț civic autentic. Sau poate ne temem de disprețul tradițional față de cei zgârciți – nimic bun nu s-a ales de Hagi Tudose, Scrooge sau Harpagon. Nimeni nu i-a iubit. Ne temem de absența iubirii, de singurătate, de perspectiva situației în care noi înșine vom avea nevoie de generozitatea celorlalți. Continue reading “Există generozitate?”

În care aflăm unde se află sufletul şi frumuseţea dinăuntru

 MIchelangelo brain În 1990, Frank Meshberger, un ginecolog oarecare, cu o practică undeva în Indiana, SUA, era în vacanţă la Roma. Vizitând Vaticanul, a riscat fără teamă torticolisul alături de restul mulţimii de turişti ca să admire firmamentul legendarei Capele Sixtine. Pentru că, după cum ştim, un medic nu încetează nici în concediu să fie medic, colegul nostru şi-a dat seama că fresca intitulată „Crearea lui Adam“ seamănă izbitor cu o secţiune sagitală mediană printr-un creier omenesc. Ajuns acasă, Meshberger şi-a publicat observaţia în JAMA, stârnind rumoare. Analize ulterioare mai adânci au propus o întreagă alegorie neuroanatomo-mitologică. De exemplu, braţul lui Dumnezeu ar corespunde girusului frontal medial, picioarele sale ar fi cerebelul, pe când îngerii de dedesubt ar întruchipa etajele trunchiului cerebral etc. De atunci, toată treaba a devenit „cultură populară“, încă un strat de faimă şi articole de tabloid peste vopseaua lui Michelangelo.
Desigur, au fost şi există critici ale autenticităţii asemănării. Ne putem întreba de ce a trebuit să treacă aproape o jumătate de mileniu ca să o observe cineva. Un răspuns ar fi: pentru că Renaşterea s-a terminat prea repede, şi după ea şi până astăzi am tins să avem perspective personale de cunoaştere tot mai înguste. Nimeni nu ar fi putut pretinde experţilor, critici şi istorici ai artei, să aibă cunoştinţe de anatomie, medicină internă sau disecţie, chiar dacă Michelangelo le avea. Un alt răspuns, mai sceptic, e că Meshberger a suferit opareidolie, o proiecţie a propriei imaginaţii în lumea de afară, nu foarte diferită de cititul în zaţul de cafea sau de asemănarea norilor cu animale fantastice. Dar, chiar dacă totul e o iluzie, e una suficient de plauzibilă ca să se propage rapid mai întâi în mediul medical, apoi în cel global. Cu alte cuvinte, e deja interesant faptul că s-a făcut şi acceptat o asemenea comparaţie.

Continue reading “În care aflăm unde se află sufletul şi frumuseţea dinăuntru”

Frica se vinde

SisyphusVă recomand cu căldură textul lui Vlad Mixich, ecou al știrilor despre epidemia de rujeolă din SUA.

Despre vaccinare, se scrie prea puțin și prea mult. Întreg discursul tinde să capete o coloratură delirantă. Când citești comentariile de sub articolele despre vaccinare, găsești mult mai rar îngrijorare autentică decât dogmatism îngust, cam ca în delirurile de persecuție sau în campania electorală. Îngrijorarea există, copios, dincolo de ecrane, chiar dacă nu o citim, și mă bucur că ni se mai aduce aminte de ea. Dincolo de orice discuție iresponsabilă e suferința interminabilă a oamenilor din carne și oase.

Tulburările de anxietate sunt pâinea mea de toate zilele. Am scris despre ele de mai multe ori, aici și în alte părți. Nicio viață nu e lipsită de anxietate. Ea e indispensabilă supraviețuirii, etc.

Anxietatea comunică cu rațiunea, dar nu e un produs al rațiunii. Anxietatea este un instinct, ca foamea sau sexul. Ne naștem cu ea, o avem încă dinainte să vorbim și să avem o rațiune și o domesticim treptat, pe măsură ce devenim autonomi. Pe măsură ce ne construim propriile repere, obiecte, credințe și iluzii, iar ideea că suntem muritori, fragili și nesemnificativi într-un univers vast și indiferent, devine acceptabilă într-un fel sau altul, adică putem să mai și uităm de ea și să ne vedem de viață. Însă instinctul nu uită treaba asta niciodată. Sistemul nostrul limbic, creierul de reptilă, nu uită niciodată nimic. E treaba lui să țină minte în locul nostru. Continue reading “Frica se vinde”

Cum să faci fotografia perfectă

Stăteam de vorbă cu Fotograful. Sus pe faleză, în bătaia brizei de iarnă și strigând ca să acoperim uruitul valurilor. Mi-a spus cum se face fotografia perfectă, și mă gândeam să vă împărtășesc și domniilor voastre micul lui truc.

„Trebuie să lași la o parte toate chichițele de prin cărți. Nu contează ce aparat ai, ce deschidere a obiectivului folosești și alte aiureli din astea.”

“Nu?” am îngânat eu incredul. Văzusem ce pot face unii cu dSLR-uri de mii de euro.

„Nu. Și de fapt, mai bine lași aparatul de pozat acasă.”

„Cam greu de făcut poze fără aparat” zic eu.

„Tocmai ăsta e necazul cu fotografiatul. Toată lumea fotografului tinde să se focalizeze în aparat. Camera obscură tinde să devină o închisoare înfometată. Chiar dacă nu-l iei cu tine, te gândești toată ziua cum să pui tot ce-ți văd ochișorii în compoziții sofisticate. Cum să aprinzi mai bine cerul după aia în Photoshop. La un moment dat te trezești singur, înconjurat de poze. Ce fotografii frumoase poate face un asemenea om? Continue reading “Cum să faci fotografia perfectă”