Schimbarea sperie întotdeauna. Dar neschimbarea hrănește adesea o pată neagră pe care mulți dintre noi o avem pe suflet. Viețile noastre sunt, în mare, cartografiate din timp, ceea ce un lucru bun. Niciun explorator nu pleacă fără o hartă, dacă există una, indiferent cât de aproximativă. Dar niciun explorator nu pleacă în locuri binecunoscute. Hărțile lor sunt mereu imperfecte. Și tensiunea asta, dintre teama și nevoia de necunoscut, e în fiecare din noi, și adesea doare, dar fără ea nu există viață omenească.

Există cazuri extreme. Sunt oameni pentru care cea mai mică schimbare e Everestul. Ei sunt proprii lor dictatori, fiecare aspect e sub un control forțat, ordinea e impusă, microbii și alți agenți destabilizatori sunt contabilizați. Doar că Universul e entropic, așa că, mai devreme sau mai târziu, vor apărea situațiile în care niciun control nu e posibil. Apare accidentul. Când asta se întâmplă, uneori suferința pierderii controlului e mai mare decât rana aleatorie care ne-a dovedit că nu suntem monarhi absoluți nici măcar în minusculul regat a cărui graniță e pielea.  Continue reading “Frica de schimbare și dorul de ducă” →

Vasile Staroste era elev al bătrânului liceu de lângă parcul Breslea. Aurelian Brebu era colegul lui de bancă și cel mai bun prieten, așa cum sunt prietenii la vârsta liceului, adică mai curând aliați precum cățeii într-o haită, decât amici adevărați.

Radu Ghimpe era colegul lor. Radu era ceva mai bogat. Și în plus era foarte răcit, suficient cât să justifice absența, săptămâna aia. Vasile și Aurelian se hotărâră să-i facă o vizită de curtoazie, să-i ducă lecțiile care se făcuseră în ziua aia la școală. (Erau prin clasa a X-a.)

Liceul nu era o plăcere pe atunci. Nu știu dacă azi o fi. Totul era o chestiune de stabilire a ierharhiei în grupul social. Puteai să fii alfa (foarte greu, ăsta era unul singur), beta, omega sau exclus. În plus, era o lume destul de violentă, era vremea când, dacă ziceai un cuvânt mai deplasat cuiva, te trezeai că gașca lui de cartier te aștepta la poartă, la sfârșitul orelor. De fapt, liceul era continuarea firească a gimnaziului: rolul lui nu era unul neapărat informativ, ci de exercițiu de integrare în societate. Te integra de nu te vedeai, că voiai sau nu. Și voiai, n-aveai cum să nu voiești. Ce altceva să îți dorești cu mai multă ardoare, la 16 ani, decât să fii integrat în grupul tău? E natural.

În fine, Vasile și Aurelian, pe lângă omenia de a ajuta un coleg bolnav, aveau și niște motive ascunse. Radu avea două obiecte foarte frumoase: o combină muzicală cu cd-uri (foare puțină lumea avea), unde puteai să asculți Nirvana ca lumea, nu cu fâșâiturile de pe casetele contrafăcute. Și avea și o consolă de jocuri video. Continue reading “Misterul dispariției din cartierul Breslea” →