Month: October 2014

Doctor Sleep, de Stephen King. Sau Halloween-ul din noi.

by Vlad Stroescu

Am fost invitat să particip astăzi, de Halloween, la lansarea traducerii în românește a romanului lui Stephen King, Doctor Sleep. Ora 19, la club Eden, dacă vă bate gândul să veniți. Mai e jos e ceea ce vreau eu să zic. Probabil că n-o să-mi iasă prea bine în direct, cu emoțiile și atmosfera de Halloween, așa că trec și aici textul.

***

Bine ați venit în seara aceasta, în care putem să facem lucruri care nu ne sunt premise în restul anului. Putem să ne îmbrăcăm, de exemplu, în costume înspăimântătoare. Ne putem alege un arhetip demonic, o vrăjitoare, un vampir, un cadavru ambulant, și îl putem purta ca pe o pălărie sau pe o manta de ploaie. Doar în seara asta.
Pentru mine însă, e Halloween în fiecare zi, la serviciu. Am un costum de culoare albă, și pe mulți îi sperie, deși nu asta e intenția lui. Până și organizatorii acestui eveniment s-au speriat rău de el, și l-au îmblânzit nițel, zicând că sunt psihoterapeut. Costumul meu însă e unul de psihiatru.
Și în calitate mea de psihiatru sunt aici, cu dumneavoastră. Și probabil pentru că sunt un mare amator al genurilor science-fiction, fantasy și horror, deși veți auzi aici păreri mult mai avizate decât ale mele în această privință.
Ce vreau eu să vă povestesc de fapt este despre cum ducem, fiecare dintre noi, în fiecare zi, și nu doar de Haloween, o poveste de groază în noi. Povestea de groază originală. Continue reading “Doctor Sleep, de Stephen King. Sau Halloween-ul din noi.” →

Ce nume vom da azi urâțeniei din noi?

by Vlad Stroescu
Acum mai mulţi ani, pe vremea când salariul de rezident de-abia dacă acoperea covrigul zilnic, îmi rotunjeam chenzinele traducând. Făceam traduceri mai ales medicale, tehnice, dar apogeul carierei mele de traducător a fost romanul „Viata unui bărbat necunoscut“, al lui Andrei Makine. Atunci am înţeles şi cât de superficial citim cărţile. Citim cum trăim, patinând pe gheţuri subţiri, fără să ne pese ce e dedesubt. O carte bună se citeşte cu creionul în mână, mereu săpând după sucul preţios al înţelesului, sau, dacă nu, recitind, recitind mereu. Dar nimeni nu are timp pentru asta. Romanul lui Makine a fost singura carte pe care am citit-o în felul ăsta, în adâncime, şi nici măcar n-am ales-o eu, mi-a fost repartizată de o editură. Dar mi-a rămas aproape, în deceniul ce-a urmat. Este povestea unui om care a reuşit să-şi construiască o viaţă paralelă şi în contracurentul istoriei. De la asediul Sankt Petersburgului, trecând prin război, prin stalinism, prin tot ce a urmat până la capitalismul contemporan, eroul romanului îşi clădeşte un trai anonim dar important şi bogat, din care lipsesc, probabil, doar liniştea şi fericirea – există o limită a ceea ce poţi construi sub un Stalin sau sub focul inamic, dar nu sensul şi dragostea. Un trai bun.
     N-am reuşit să-mi dau seama nici azi dacă mesajul cărţii este unul optimist sau extrem de trist. Este optimist, pentru că e o demonstraţie (sau doar o speculaţie) a posibilităţii evadării de sub jugul istoric, desigur, în smerenie, anonimat şi îndurând suferinţă din plin (eroul moare bătrân într-un azil şi nimeni nu-i mai ştie numele), sau foarte deprimant, pentru că istoria însăşi se dovedeşte irelevantă şi aparenta libertate de astăzi nu e în niciun fel mai eficace, mai bună pentru tot ce e bun, decât persecuţia stalinistă sau foametea asediului.
     Mi-aduc aminte de copilăria din vremea lui Ceauşescu. Era întuneric, frig şi foame, dar niciodată Crăciunurile nu au fost mai frumoase. Era mai multă lumină în bradul nostru împodobit secret decât în explozia publicitară care alungă azi noaptea bucureşteană. Şi, oricât de groaznice erau vremurile, teama nu era niciodată coşmar, pentru că avea un nume. Oricărui rău care ni se întâmpla puteam să-i zicem „Ceauşescu“  şi asta era liniştitor, chiar dacă într-un mod iluzoriu şi fals. Ce nume vom da astăzi urâţeniei din noi? Pe cine să dăm vina pentru ciudata psihopatie a vieţilor noastre în anul Domnului 2014?

Continue reading “Ce nume vom da azi urâțeniei din noi?” →

Frumosul, adevărul și labirintul

by Vlad Stroescu

Era o vreme când eu și bunul meu prieten, doctorul C.S., petreceam mult timp împreună punând țara la cale. Astăzi, el e un reputat cardiolog la Paris, departe de țara căreia nu i-a păsat de cât bine putea să-i facă. Acum mai mulți ani, ne întâlniserăm la ziua unei colege. Nu mai țin minte despre ce se vorbea, dar mi-aduc aminte de el, stând sprijinit de un perete, și declarând, fără niciun fel de emfază, că „în viață trebuie să căutăm frumosul și adevărul”. Dacă aș fi spus eu chestia asta, cred că cei de față și-ar fi dat ochii peste cap exasperați de prețiozitatea mea, dar C.S. e un tip a cărui modestie obișnuită e atât de mare încât tot ceea ce zice e strict autentic și nu ai cum să nu îl iei în serios cu totul. Ca atunci când vorbește un mare om.

Așa că am ținut minte chestia asta cu frumosul și adevărul, ca pe o treabă simplă și adâncă.

Au mai trecut câțiva ani, și iată-mă citind un pasaj din Pietrele Veneției, ale lui John Ruskin. (Urma să călătoresc în Veneția, și voiam mai mult decât concizia admirabilă a ghidurilor Michelin.) Ruskin a fost un estet tare ciudat ca om, însă chiar și el se minuna de următorul paradox: cetățenii venețieni, în secolul XIX mult mai numeroși decât astăzi, erau indiferenți la frumusețea extravagantă a propriei lor cetăți. Un călător, fie și la a zecea trecere prin Veneția, nu poate decât să umble cu gura căscată, uluit de mareea ornamentală din jur. Însă indigenii, care au trăit în interiorul ei de la bun început, nu ridică ochii din pământ, către turlele din piața San Marco. Continue reading “Frumosul, adevărul și labirintul” →

Dovezi de umanitate pozitivă

by Vlad Stroescu
Desigur, teoriile sunt contradictorii în acest domeniu, iar dovezile solide, de nivel A, sunt puţine, însă consensul precar în acest moment pare să fie că medicii sunt şi ei oameni. Studiile care susţin această ipoteză se bazează mai ales pe trăsăturile umane negative: medicii sunt corupţi sau coruptibili, greşesc mai mereu, se enervează, sunt nepoliticoşi şi chiar chiulangii, în fine, ca tot omul, nu îşi respectă deloc standardele profesionale. Aparent, cândva existau medici aparte, în niciun caz oameni, ci mai curând sfinţi sau extratereştri, atât infailibili (prin har şi inspiraţie), cât şi inepuizabili. Dar ei sunt de mult dispăruţi şi medicii actuali sunt ceva mai aproape de media omenească generală, chiar dacă prezintă adesea manifestări de neomenie.
Foarte puţină atenţie e dată posibilelor dovezi de umanitate pozitivă.
Au medicii familii? Au oameni dragi în jurul lor? Au soţi, soţii, copii cu care se joacă? Şi cum arată familiile astea, dacă ele exisă? Sunt la fel precum familiile obişnuite, sau în ele pluteşte ambianţa albă şi cu miros de dezinfectant pe care o regăsim în clinici (mă rog, în clinicile ideale din lumea platonică, cele reale fiind mai nuanţate)?
Întrebarea e foarte serioasă. Întreaga întrebare, inclusiv partea cu umanitatea medicilor. Desigur, medicii din jurul meu sunt majoritatea familişti, dar ştim că experienţa personală nu are valoare ştiinţifică, aşa că am deschis motoarele de agregare a jurnalelor de specialitate. Unde n-am găsit nimic. Deşi m-am obişnuit cu lipsa de curiozitate faţă de noi înşine şi de lumea noastră, medicală, m-aş fi aşteptat să găsesc măcar întrebări cu privire la dinamica familială a medicilor, dacă nu răspunsuri. Tocmai pentru că şi eu am copii şi nu sunt singurul care îşi pune întrebări. Continue reading “Dovezi de umanitate pozitivă” →

Somatoidolatria

by Vlad Stroescu

Nu e ușor să nu venerezi nimic, chiar dacă vrei cu tot dinadinsul. Nu știu dacă există studii de rezonanță magnetică funcțională în privința asta, dar suspectez că zeii, idolii și idealul sunt înscriși undeva în creierul străvechi, poate în sistemul limbic. Bănuiesc că nu e nevoie nici de cuvinte ca să te rogi.

Așa că toată suspiciunea, sărăcia simbolică, fantasmele și simulacrele care definesc era noastră, toate astea nu sunt suficiente ca să ne împiedice să ne fie foame de idoli. Doar că ei sunt ceva mai greu de găsit.

E unul însă foarte la îndemână: propriul nostru corp. Nu e prima dată în istorie când corpul uman, așa muritor și perisabil cum e, e idolatrizat. A mai fost, probabil, și în Grecia Antică, și în Renaștere. Nimic nu e original în era simulacrelor. Somatoidolatria de astăzi este însă, ciudat, mai concretă, mai primitivă.

Nu mă înțelegeți greșit, mă bucur sincer când văd legiunile de joggeri prin parc. E un comportament sănătos, e un lucru bun de importat din civilizația occidentală. Era și timpul să pricepem adevărata profunzime a lui mens sana in corpore sano. Dar nu puteți nega că e ceva aproape instinctiv ritualic în repetiția alergării fără destinație. Cultura fizică e considerată, în societate, mai mult decât un comportament sănătos: e deja un comportament moral. Ești de lăudat, ești un bun exemplu, ești mai bun decât ceilalți dacă faci sport. Să arăți bine și veșnic tânăr nu mai e o chestiune de superficialitate decadentă, e un ideal profund al codului nostru etic.  Continue reading “Somatoidolatria” →