Piața Amzei și-a desăvârșit procesul de „gentrificare”. În primul rând, nu mai e nicio piață acolo, în ciuda bannerelor care proclamă de vreun an de zile că „s-a deschis piața!” Sunt câțiva precupeți de flori scumpe din Olanda, și din când în când un „târg de meșteri populari”, de unde poți cumpăra haine de blană, dulciuri, triciclete.
Una câte una, toate șaormăriile au dat faliment, pe o rază de cel puțin un kilometru. Dacă o ținem tot așa, și Salmonella va deveni specie protejată. Toate șaormăriile, mai puțin una: șaormăria „La Băiatu”, chiar în Amzei. Nu e nimic gentrificat la șaormăria asta, nu vei vedea alambicuri ciudate de cupru și decorațiuni orientaloide, ca la Dristor Kebap în „Centrul Vechi”. (Bucureștii s-au umplut de ghilimele.) Totul e încă autentic: nu găsești acolo nici fițe, nici dichis, nici design, nici vintage, nici alte postmodernisme de consum.
Nu doar că „La Băiatu” n-a dat faliment, dar a căpătat un succes care, sunt convins, i-a luat prin surpindere și pe proprietarii stabilimentului. Alaltăieri, de exemplu, a trebuit să stau la coadă. Nu regret că am stat la coadă, pentru că am avut prilejul să asist la o manisfestare spontană a globalizării: primul la rând era un domn francez, și chiar înainte mea era un cuplu spaniol. Le-am dedus naționalitățile după accentul cu care vorbeau, foarte precar, engleza. Engleza nu e o limbă de circulație la Băiatu, unde sunt preferate româna și turca. Așadar, toți cei de față vorbeau o engleză foarte aproximativă. Cel mai orientat părea francezul, care, pentru că tot aștepta să i se asambleze piesele componente ale șaormei, s-a oferit să fie translator, în sensul că el înțelegea cel mai bine engleza șaormarului, transmițând mesajul, tot în engleză, dar una cu accent de Hercule Poirot, spaniolilor, repetându-l de câteva ori ca să ajungă întreg la destinație. “Hiăr ori la pachet?” zicea șaormarul? “Hieur, or tu go?” translata francezul. Spaniolul ciripea în castiliană foarte repede cu perechea sa, apoi comunica consensul conjugal înapoi francezului: “Yes.” Continue reading “În Piața Amzei”
Month: September 2014
Când medicii au insomnii
Nu ştiu dumneavoastră cum sunteţi, dar eu sufăr adesea de insomnii medicale.
În zilele în care am unul (sau mai multe) cazuri dificile, invariabil, nu dorm. Nu am păţit aşa dintotdeauna. A început relativ recent, când trecuseră patru ani de când eram medic specialist. Nu mi s-a întâmplat niciodată în rezidenţiat, nici în scurta perioadă petrecută în Franţa (deşi acolo vedeam doar urgenţe), nici când am început să fac policlinică şi fiecare caz mi se părea exotic şi infinit de greu. Aveam dreptate de altfel, fiecare caz e extrem de greu, în sensul în care niciodată nu poţi spune că ai făcut suficient sau că nu se mai poate face absolut nimic. Cu alte cuvinte, niciodată nu eşti în stare să faci tot ce ar trebui făcut. Iar pacienţii sunt ca norii de pe cer: asemănători, clasificabili, dar, când te uiţi mai bine, nu există doi la fel.
Cu timpul însă m-am rodat. M-am uns cu multe alifii. În continuare, fiecare întâlnire cu un pacient îmi produce anxietate şi probabil e bine că aşa se întâmplă, dar mult mai puţin ca la început. Reperele mele sunt altele, mă orientez poate mai uşor, deşi nu ştiu dacă sunt în vreun fel un medic mai bun. Cu siguranţă risc să fiu un medic mai prost. Experienţa personală nu poate ţine locul formării continue, din surse valide şi de încredere, chiar dacă impactul ei psihologic e mai mare, mai uşor de resimţit. Una peste alta, de-a lungul timpului, stresul meu profesional acut s-a diminuat.
Sau cel puţin aşa credeam.
Un fel de primăvară
La prima vedere și luând în considerare doar ce îți spun simțurile, începutul de toamnă ar putea să fie primăvară. Mergând spre serviciu pe bicicletă, prin parcul Herăstrău, în zorii zilei, după ultima rafală de ploaie, totul e verde proaspăt, miroase a iarbă și pământ reavăn, păsările cântă și dinspre lacul încă plin răsuflă o briză călâie.
Ce strică momentul de fericire simplă e faptul că știu că nu e primăvară. Ce văd acum e doar un contratimp de grație și în curând nimic nu va mai fi verde, lacul va fi golit și va rămâne o groapă mâloasă, va fi frig și roțile de la biciletă mă vor împroșca cu noroi. (Din fericire, am apărătoare.) Cum zice Topârceanu, „Dar când ştiu c-o să vă-ngheţe/ Iarna mizerabilă/ Mă cuprinde o tristeţe/ Iremediabilă”
Nu simțurile sunt așadar sursa nefericirii, ci amintirea și capacitatea de previziune care au făcut din oameni stăpânii planetei.
În majoritatea timpului, fericirea e în prezent, nefericirea e în trecut sau în viitor. Iar noi – noi suntem undeva în afară. Nu mereu, dar mai mereu. Continue reading “Un fel de primăvară”
Comentarii recente