Month: August 2014

Bibliomanție

by Vlad Stroescu

Alaltăieiri m-am apucat să citesc Mâna stângă a întunericului, de Ursula K Le Guin. Nu știu exact de ce. În fine, m-a prins de la primele pagini, e o ficțiune speculativă de maestru. E aproape liniștitor să citești așa ceva, nu datorită conținutului, ci pur și simplu prin limpezimea riguroasă a ideilor și stilul concis și aerisit al scriiturii.
În scurt timp, am început să am déjà-lu-uri. Mici episoade aparent nesemnificative, anumite turnuri ale frazelor, mereu detalii, nimic important, strălucind de aura milostivă a recunoașterii și familiarității. Mi-am dat seama că în mod sigur am mai citit cândva cartea. Dar am uitat cu totul că am făcut-o. Nu-mi aduc aminte absolut nimic legat de momentele subiectului, de caracterele personajelor, de ce am simțit la prima lectură, nu pot nici măcar să localizez vag când a avut loc aceasta. Logic, pot deduce că au trecut circa douăzeci de ani de atunci. Perioada mea maximă de devorat SF-uri era în a doua jumătate a gimnaziului și prima jumătate a liceului. Mai târziu o luasem pe arătură și începusem să citesc poezie franceză simbolistă. Va trebui să verific în biblioteca părinților mei.

Întrebările tulburătoare pe care mi le pun sunt:
– de ce am uitat tot ce e important?
– de ce îmi aduc aminte detalii?
– ce semnificație au aceste detalii?
– de ce am ales cartea asta acum?

Nu cred cu adevărat că un inconștient freudian își bate joc de mine.
Cel mai simplu răspuns e, la toate întrebările, e: pentru că sunt foarte distrat.
La o a doua privire, mai există unul: pentru că eu m-am schimbat cu totul. Felul în care am trăit cartea asta la 14-15 ani este fundamental diferit, în conștiință, rațiune, și simțire, de trăirea mea de astăzi. Ceea ce am uitat, de fapt, este cine eram eu la vârsta aia. Din cauza asta țin minte doar detalii formale și fragmente aleatorii. Ceea ce e, de fapt, foarte trist. De parcă mi-am pierdut un bun și intim prieten, undeva, pe drum, și nici măcar nu știu unde și când, și nici măcar nu mi-am dat seama că l-am pierdut până nu am regăsit o fotografie prăfuită de-a lui, pe undeva.

Răceala halatului alb

by Vlad Stroescu
Printre viciile mele pe care vi le pot mărturisi se numără serialele poliţiste. Îmi plac lucrurile care par să fie riguros logice, ele nu sunt neapărat adevărate, dar sunt cu siguranţă frumoase. Probabil de-asta îl iubim atât pe Sherlock Holmes, cu toate avatarurile lui moderne: deşi profund disfuncţionale, suferind de tulburări de spectru autist sau psihopate de-a dreptul (cum e doctorul House), ele sunt, esenţialmente, personaje atât estetice, cât şi simpatice. Şi foarte neadevărate.
Într-un episod dintr-un asemenea serial (The Mentalist), detectivul protagonist ghiceşte, fără indicii de circumstanţă, profesia unui suspect. „Eşti doctor.“ „De unde ai ştiut?“ „Se simte imediat, e ceva rece la tine.“ Vi s-a întâmplat, dragi colegi, să vă fie ghicită astfel meseria? Mie da, de mai multe ori. Chiar din facultate, de altfel. Mie însumi, care sunt „la periferia medicinii“ (sintagma nu-mi aparţine, dar mi-a plăcut), mi se întâmplă să simt aceeaşi vibraţie afectivă ciudată atunci când sunt în prezenţa altor medici. Şi nu cred deloc că e un lucru bun.
E normal să avem sentimente instinctive legate de alţi oameni: e baza comunicării nonverbale dintre noi. Unele sunt pozitive, ca atunci când un copil îţi zâmbeşte sau când eşti la o petrecere şi lumea se simte bine. Altele sunt foarte neplăcute, precum cele pe care le nutreşti şi le resimţi din partea celorlalţi participanţi la trafic, dacă eşti şofer. Cineva îţi poate fi pe loc simpatic sau antipatic şi depinde mai mult de circumstanţe decât de omul în sine, deşi concluziile pe care le tragem, adesea greşite, sunt mai mereu despre om. Însă sentimentul pe care halatul alb, vizibil sau nu, îl inspiră nu e nici bun, nici rău. De fapt, asta e caracteristica lui principală. Dar nu e deloc neutru. Dimpotrivă, face parte din categoria celor mai neplăcute, chiar înspăimântătoare experienţe afective.

Continue reading “Răceala halatului alb” →

Pateticul se află în chiul

by Vlad Stroescu

(DM, martie 2007)
În primul capitol al biografiei lui Evaristo Carriego, dedicat unei mahalale din Buenos Aires (ar fi putut fi orice mahala, căci mahalaua e pretutindeni), Borges face următoarea afirmaţie: “Voi spune fără rezerve tot ce ştiu, fără nici o omisiune, fiindcă viaţa este pudică precum un delict, şi nu ştim ce este emfatic şi ce nu pentru Dumnezeu. În afară de aceasta întâmplătorul este întotdeauna patetic.” Propoziţia subliniată de mine e însoţită de o notă, care e de fapt un citat dintr-o altă notă, a capitolului L din Decline and Fall of the Roman Empire, a lui Edward Gibbon: “Pateticul, aproape întotdeauna, se află în detaliul împrejurărilor mărunte“.

Cele două afirmaţii m-au dus cu gândul la o a treia, care le uneşte. Este vorba de prima strofă din “Cors de chasse” a lui Apollinaire (sublinierea e tot a mea):

“Notre histoire est noble et tragique
Comme le masque d’un tyran
Nul drame hasardeux ou magique
Aucun détail indifférent
Ne rend notre amour pathétique”

Interesantă coinicidenţă. Eu zic că avem deja 3 surse, deci informaţia e adevărată.

Aşadar, pateticul din viaţă constă în detalii întâmplătoare. Acolo trebuie să căutăm sensurile existenţei noastre, originile mişcării noastre pe orbite. Nu în planificări şi programe, nu în ceea ce putem prevedea şi preorândui. Sunt de acord cu asta. Aş putea să mai dau o referinţă: Mircea Eliade, într-unul dintre articolele de tinereţe (reunite în volumul “Oceanografie”), ne aduce aminte că trebuie să învăţăm să pierdem timpul, nu în sensul de a nu face nimic toată ziua, ci în acela de a renunţa la veneraţia faţă de orarul nostru strict métro-boulot-dodo, şi a ne deschide sufletul întâmplării şi neprevăzutului. Altfel riscăm să lăsăm să treacă pe lângă noi, neînţelese, netrăite, cele mai importante ceasuri ale vieţii. Nu putem şti care sunt acelea: poate un chip fugar în tramvai, sau un fragment de melodie la acordeon. Un vis. Orice.

De asta, chers amis, eu practic şi propovăduiesc chiulul. Nu înţeleg prin asta fuga de responsabilităţi, nici prin cap nu mi-ar trece să mă eschivez de la ele (sau, mă rog, îmi trece, dar nu o fac, sau mă rog, o fac, dar nu prea des, etc). Ci fuga de ordine, fuga către întâmplător. Acolo e sursa fericirii, stă şi aşteaptă, pe vreo stradă, pe vreo bancă, într-un cinema, la vreo oră târzie la care ar trebui să fii la serviciu sau în pat.
Chiuliţi, deci. Şi luaţi şi pe alţii cu voi!

Psihiatrul și povestitorul

by Vlad Stroescu

Aparent, psihiatrul și scriitorul au multe în comun. Ambii explorează drumurile ramificate ale poveștilor omenești, în timp ce majoritatea restului lumii nu se aventurează dincolo de autostradă. ȘI la psihiatru, și la scriitor, poveștile vin de la sine. Există numeroase cazuri de psihiatri-scriitori, și nu mă refer la psihiatrii care scriu literatură de popularizare, ci la cei care scriu romane, poeme, scenarii. Mai e o asemănare, mai subtilă: și scriitorul, și psihiatrul, procesează povestea pentru a extrage din ea un fel de esență. Scriitorul face asta întotdeauna, chiar și atunci când e vorba de non-ficțiune și faptele sunt relatate, aparent, ca atare.

Și cu toate astea, cele două meserii sunt fundamental opuse. Scriitorul e la rândul lui un povestitor, el dă mereu mai departe. Psihiatrul nu poate face asta. El trebuie să rămână tăcut.  Continue reading “Psihiatrul și povestitorul” →

Cum umplem golul de la Medicină

by Vlad Stroescu
Mă bucur să aud, în ultima vreme, tot mai multe voci de studenţi la medicină. Din păcate, bucuria mea face loc unei depresii existenţiale atunci când aflu că timpul, în facultăţile mediciniste, nu pare să treacă. Oamenii trec, dar vremurile rămân la locul lor, ca nişte statui monumentale pe care nimeni nu mai ştie cine le-a făurit şi care privesc fie dispreţuitor către furnicarul muritor de la picioarele lor, fie undeva în zare, către orizonturi incomprehensibile.
   Dacă imaginaţia mea simte nevoia să plăsmuiască asemenea imagini de frontieră a coşmarului, e pentru a umple cumva un gol. Toate vocile, scrisorile, articolele mediciniştilor (cum e cel al colegei noastre Ioana Mocanu, apărut în numărul din 4 iulie al „Vieţii medicale“) acuză acelaşi vid. Nici măcar cuvintele nu diferă fundamental. Aceeaşi nevoie sufletească, identitară, pe care o resimţeam şi eu, şi colegii mei, acum peste zece ani. Vorbesc, desigur, despre nevoia nesatisfăcută de mentorat.
   Ne place adesea să vorbim, umflându-ne în pene, despre medicina ca artă. Unii cred poate că asta înseamnă că medicii ar fi nişte artişti, în accepţiunea moder­nă a cuvântului, aşa, ca Picasso sau Matisse (doar şi Vasile Voiculescu era medic poet), şi că medicina, precum bele-artele, ar oferi un soi de transcendenţă, care ne plasează deasupra profanilor. Ar fi doar caraghios să gândim aşa, dacă n-ar fi şi dăunător. Meseria este o artă, dar în sensul originar, antic al termenului, acela de meşteşug. În vremurile în care breslele ţin de istoria preindustrială a omenirii, medicina rămâne o meserie în adevăratul sens al cuvântului, ceea ce implică o relaţie arhetipală de tip meşter–ucenic (sau, dacă preferaţi pompa şi circumstanţa, maestru–discipol).

Continue reading “Cum umplem golul de la Medicină” →